PACEA CE NI SE PREGATESTE
Johan Galtung este un celebru cercetator norvegian, fondator in 1959 al Institutului International de Studiere a Problemelor Pacii (PRIO). In prezent el este directorul retelei internationale TRASCEND pentru pace si desvoltare. In 1987 a primit premiul Nobel alternativ, iar in 1993 – premiul Gandhi. Galtung s-a implicat ca mijlocitor in peste 40 de conflicte pe glob (de pilda in Sri Lanka, Afganistan, Ecuador, Cecenia) si este fauritorul notiunilor de „violenta structurala“ si de „pace pozitiva“, contribuind si la elaborarea conceptului de „aparare sociala“. Redam mai jos unul dintre ultimele sale articole publicat in saptamanalul german „Freitag“, care a aparut doar cu cateva zile inainte de cuvantarea lui Medvedev in care s-a adresat publicului cu „Tovarasi!“ si de parada militara din Piata Rosie, considerata de o parte din presa occidentala drept inceputul celui de al doilea razboi rece mondial.
AU RACHETELE PUNCTE DE CONTROL LA FRONTIERA ?
de Johan Galtung
Cel de al doilea razboi rece a inceput inca de pe vremea cand presedintele Clinton a impins NATO spre rasarit pana la frontierele fostei Uniuni Sovietice si apoi a desfasurat pactul de securitate cu Japonia (AMPO) incluzand in el Taiwanul si Coreea de sud. Ca urmare, in prezent SUA au cca. 800 baze militare in 130 de tari. Acestea sunt dispuse astfel incat ele incercuiesc jumatate din omenire.
Drept riposta, a fost creata Shanghai Cooperation Organization (SCO) care are sase membri (China, Rusia si patru republici musulmane din Asia centrala) si trei observatori (India, Pakistan, Iran), pe langa care Pactul de la Varsovia este aproape ceva nevinovat.
Pe langa aceasta dispunere de forte mai vin, ca o a treia forta, tarile islamice – care si ele au fost provocate de SUA luandu-se ca pretext atacurile din 11 septembrie 2001.
Nu este nici o tara musulmana in blocul NATO-AMPO, dar in grupa Shanghai sunt sase. Cu una dintre ele, Statele Unite au o problema. De ce ? „Pentru ca ei ne urasc!“ lamuresc cei de la Washington. Aceasta nu e adevarat pentru majoritatea iranienilor, dar pentru unii – corespunde, si de ce? Raspunsul e usor de aflat : in 1953 CIA si serviciile secrete britanice MI6 au declansat o lovitura de stat impotriva primului ministru iranian Mossadegh, dupa care au impus o dictatura in Iran ce a durat 25 de ani.

Ar fi fost o solutie simpla, demult asteptata : sa se ceara scuze pentru cele intamplate in 1953. Dar asta ar presupune ca americanii si britanicii sa accepte ca pot face si greseli. In locul acestei solutii, Statele Unite au constrans NATO sa creeze o „aparare“ ce chipurile ar fi dirijata „exclusiv impotriva rachetelor nucleare iraniene“. Dar exista oare pentru rachete puncte de control la frontiere ? In Cehia trebuie sa se edifice o mare statie de radar si in Polonia – una de rachete. Rusii au propus alte trasee, pentru ca aceasta“aparare“ sa aiba baza de pornire in Azerbaidjan.
Toate astea imi amintesc de o veche povestire chinezeasca. Pe vremea dinastiei Han traia un negutator de arme de aparare, in deosebi halebarde si scuturi. Cu doua exponate de exceptie se lauda insa negutatorul : „Aceasta e o halebarda ce e atat de ascutita, incat poate strapunge toate scuturile !“ si „Acesta e un scut atat de tare incat nici o halebarda nu il poate strapunge !“.
La fel este si comportamentul actual cu cursa inarmarii cu rachete, antirachete si anti- anti-rachete. Chiar si un copil isi da seama ca scutul de aparare NATO are in colimator Rusia si ca prin el se declanseaza o spirala eterna de anti-anti-anti-armament, cu arme-atrapa ce vor dirija spre obiective false rachetele sau cu noi sisteme de aparare pe care Rusia le are deja in santier. Trebuie sa recunoastem ca, din punctul de vedere al SUA, cu Moscova sunt divergente ce duc la tensiuni. Dar ar fi si sanse ca aceste tensiuni sa fie aplanate, daca americanii ar sista actiunea de incercuire. Caci ce ar spune ei daca rusii ar invita Cuba si Venezuela in grupul de la Shanghai ?
Dar vulnerabilitatea asimetrica, care este cautata prin scutul de rachete, face parte in mod evident dintr-o optiune strategica. S-ar parea ca este o nevoie imperioasa dupa razboaie ce pot fi castigate, in opozitie cu razboaie fara front ca cele din Irak si Afganistan. NATO, care este acum cea mai mare alianta militara din istorie, si-a trimis aproape 50.000 soldati in razboiul din muntii Hindukush ce nu poate fi castigat. Priviti Irakul si ati inteles restul problemei. Afganistanul este doar o statie pe drumul Golgotei, la capatul caruia nu va mai putea fi nici un NATO. Si de aceea alianta cauta noi justificari ale existentei sale.
Tags: AMPO, Cursa inarmarilor, Galtung, NATO, nraducanu, Pacea, Razboiul, Rusia, Scut antiracheta, Shanghai Cooperation Organization, SUA
11 mai 2008 la 10:51 am
Odata cu cresterea spectaculoasa a Chinei si revenirea in forta a Rusiei evident au loc anumite schimbari de forta la nivel global .
Lumea araba mai ales prin zacamintele de petrol si a asigurat o forta deloc de neglijat .Este in logica lucrurilor ca si aceste state sa caute sa si asigure securitatea printr-un sistem de aliante cat mai favorabil .
Era unei singure supraputeri a carei politica globala este de nestavilit se apropie de sfarsit .
Personal cred ca am avut noroc . Daca Rusia si-ar fi revenit mai repede , inainte de intrarea noastra in NATO este posibil ca aceasta intrare sa nu fi avut loc .
O opozitie ferma ca in cazul Ucrainei ar fi pus occidentul in fata unei dileme din care era posibil sa ramanem pe dinafara.
Sansa de a fi intr-o structura de securitate cu rol global va fi inteleasa la adevarata ei semnificatie intr-un viitor nu prea indepartat .
Oricum o civilizatie construita prin razboi periodic este putin probabil ca va intra intr-o era de pace .
Este posibil totusi ca si razboiul sa-si modifice forma .
Razboiul rece este o forma de razboi modern dar tot un razboi cu un important consum de resurse este .
Daca vor intra si Ucraina si Georgia in NATO ne putem astepta la schimbari majore in raportul de forte dintre marile puteri.
Rolul statelor tampon nu trebuie neglijat odata acest rol fiind parasit este posibil un dezechilibru in raportul de forte la nivel global .
Echilibrul delicat al turnurilor Kremlinului poate aduce cu sine surprize de proportii.
Oricum capacitatile de distrugere a ajuns la un nivel atat de mare incat este putin probabil un razboi direct intre marile puteri .
Insa varianta razboiului rece sau cea a razboiului prin interpusi este cea mai la indemana .
Din nou statele mici si neintegrate in structuri de securitate viabile vor fi cele mai expuse.
Intrarea in linie dreapta catre epuizarea resurselor de hidrocarburi ale omenirii va da un nou imbold conflictelor .
Razboiul moderne vor fi in primul rand un razboi pentru accesul la resursele fundamentale : energie , apa , hrana .