Spre o noua ordine mondiala

de Viorica Antonov

Henry Kissinger vorbea in 1994 despre o noua ordine mondiala, una postrazboi rece, in care SUA nu puteau nici sa se retraga din lume, nici sa o domine. Dupa colapsul URSS, SUA s-au lovit de o lume ex-sovietica cu nuante de gandire marxist-leninista care trebuia modificata rapid. Astfel, fosta URSS a fost supusa unui proces de occidentalizare in ritm rapid, prin implementarea unor traditii si valori in politica, economie, chiar si in cultura.Acest lucru s-a intamplat in conditiile in care societatea ex-sovietica tocmai isi revenea dupa perestroika si „terapia de soc“ a lui Gorbaciov. Unele mecanisme ale occidentalizarii au esuat din start, spre exemplu cele de ordin politic. Carmuirea lui Eltin a mizat mai mult pe bancherii si oamenii de afaceri cu venituri subterane exprimate in miliarde de dolari, persoane care intrasera in guvern, influentand conducerea statului potrivit propriilor interese. Cu o astfel de putere politica era delicat de negociat la nivel international. Veniturile statului rus erau dirijate de bancile private, care neglijau autoritatea guvernului si-l privau de rambursarea lor.
Dupa un astfel de scenariu au evoluat si celelalte republici ex-sovietice, cu exceptia tarilor baltice. Desigur ca scenariul se deosebea de la o republica la alta, fiind modificat dupa rigorile proprii ale paturilor guvernante si grupurilor de influenta. Insa cel mai evident exemplu ar fi dictaturile politice aparute in Asia Mijlocie, cum ar fi cazul Uzbekistanului, cu presedintele sau autocrat Islam Karimov, Turkmenistanului, cu presedintele autoritar Sapurmurat Niyazov, sau Kirghizstanului cu presedintele dictator Askar Akaev.
Aparuse fenomenul banditilor voiajori, care faceau parte din guvern si influentau politica externa a statului, inclusiv pe cea investitionala. Venirea lui Putin la putere „a linistit“ spiritele economiei subterane a Rusiei, insa nu a reusit sa le indeparteze de la carma statului. Cazurile Berezovski, Gusinski, Hodorkovski constituie principalele file al acestui capitol din istoria contemporana a Rusiei.
Azi, Rusia lui Putin pretinde o pozitie de putere militara si economica in spatiul eurasiatic, inclusiv cel mondial. Nu mai asistam la o lume bipolara intr-un razboi rece, dar starea antagonica dintre cei doi mari poli se resimte ca odinioara. Rusia a pierdut mult din punct de vedere economic avandu-i drept guvernanti pe Gorbaciov si Eltin, desi ambii au simbolizat la timpul lor „o noua putere“, ce a inspirat societatii ex-sovietice simtul democratiei si libertatii, necunoscut pana atunci. Daca predecesorii sai tineau carma politica orientata spre Occident, Putin imbraca o noua strategie politica – cea eurasiatica -, pe care o vede realizata prin aliante economice si militare cu China, India si Iran, cea economica fiind deja implementata prin organizatia-mamut de cooperare de la Shanghai.
Suprematia SUA devine categorica pentru Rusia si China, care incearca sa schimbe actuala configuratie a sistemului international si sa detina un mai mare control in explorarea spatiului cosmic si politica nucleara. Prin urmare, Rusia considera China un partener militar si strategic in spatiul eurasiatic si are de ce, intrucat o eventuala alianta cu China ar scapa Moscova de a se mai preocupa de puterea sa economica si militara in crestere. Rusia nu are capacitatea militara atat de mare incat sa faca fata singura schimbarilor strategice din Eurasia. Este cu totul alta chestiune daca China are nevoie de o alianta cu Rusia. Chiar daca azi asistam la o transformare a lumii in una multipolara, SUA raman in continuare principala putere in lume, care isi poate realiza militar orice plan strategic, ceea ce nu putem afirma in cazul Rusiei si al Chinei. Beijingul a luat masuri serioase in privinta modernizarii marinei si a performantelor sectorului militar, iar excedentul balantei sale comerciale pe primele sase luni ale anului 2006 a atins cote maxime, de circa 60 de miliarde de dolari.
Alaturi de cei doi actori geopolitici principali, India se remarca drept o putere nucleara in afara configuratiei create, dar cu intentii ambitioase in politica nucleara in Oceanul Indian, lucru demonstrat prin lansarea unei rachete balistice capabile sa atinga Beijingul si Shanghaiul. Interesele vitale ale Indiei in Oceanul Indian se ciocnesc cu cele ale Rusiei. Se stie ca India este aliatul traditional (din perioada sovietica) al Moscovei la capitolul industriei militare, primind din Rusia armament si beneficiind de asistenta militara. Interesele vitale ale Indiei – constructia unei flote militare moderne in Oceanul Indian si modernizarea armatei – au fost sustinute bunaoara de Rusia drept contrabalans la influenta americana in Oceanul Indian. Situatia se poate schimba, daca luam in consideratie doi factori: India, ca si China, este considerata de Rusia un partener strategic, iar actuala strategie a Indiei este de a deveni un aliat politic important al Occidentului pentru a juca un rol major la scara mondiala in eventualele revolte si dialoguri politice din deceniile urmatoare; India este un consumator de resurse energetice rusesti, insa semnarea contractului cu Iranul cu privire la importarea gazelor naturale face ca Rusia sa fie treptat exclusa ca principal furnizor de pe piata de livrare a resurselor energetice pana la Oceanul Indian.
E prea devreme sa afirmam ca cele doua puteri vor fi rivale pe piata energetica, dar nu se intrevede nicio eventuala cooperare bilaterala in domeniul nuclear, decat cea in domeniul sistemului global de navigare prin satelit, desi Rusia a cerut de mai multe ori o largire a diapazonului de export al gazelor naturale pana la Oceanul Indian, venind chiar cu o propunere de a crea un club energetic in cadrul OCS. Evident, Iranul face concurenta Rusiei in Eurasia, iar India, alaturi de Uniunea Europeana, se remarca aici ca un client principal al Iranului in privinta importului de gaze naturale.
India s-a declarat putere nucleara in 1998, avand in acest sens o capacitate avansata, de circa 40-50 de focoase nucleare, ele putand creste ca numar in urmatorii douazeci de ani. Doctrina nucleara a Indiei se bazeaza pe principiul detinerii unui mijloc eficient de intimidare minima si nu are ca strategie contracararea oricarei amenintari din afara, desi situatia se poate schimba oricand, tinand seama de intentiile deschise de inarmare ale Chinei si Pakistanului, cu care India e vecina. Dar si o prietenie dintre „elefant“ si „dragon“ pare a fi una mai curand utopica decat reala, desi la 11 aprilie 2005 a fost semnat acordul sino-indian cu privire la solutionarea disputei frontaliere. Semnarea acestui acord poate duce la o reducere a tensiunilor dintre cele doua puteri militare si la o eventuala crestere a interactiunii dintre acestea. Este prea mare miza de dominare nucleara si energetica in Eurasia, ca sa putem admite, chiar teoretic, o astfel de alianta, unde s-ar mai include si Rusia, care ar inchide intreaga centura galbena de pe continentul eurasiatic. Fiecare dintre aceste state tinde spre o posibila influenta in regiune. Parteneriatul dintre China si Rusia in sfera militara tine de interesele vitale ale ambelor parti in spatiul asiatic si de marginalizarea influentei SUA in Asia.
India este partenerul SUA in politica nucleara din regiune, conform acordului semnat la 2 martie 2006 intre cele doua state in domeniul nuclear civil. Din aceasta postura, ea e capabila, din punct de vedere militar, sa mentina o contrabalansare a aliantei dintre China si Rusia. Si chiar daca Rusia a oferit Indiei statutul de observator la Organizatia de Cooperare de la Shanghai, aceasta nu a trecut de cealalta parte a baricadei si nu si-a schimbat strategia in politica sa nucleara. India a devenit a patra forta economica pe plan mondial dupa SUA, China si Japonia, iar la fortele terestre ocupa primul loc. Totodata, reprezinta un important partener de alianta, avand o pozitie geografica cu iesire la Oceanul Indian, Marea Arabica si Golful Bengal, detinand controlul majoritar asupra rutei strategice care uneste Orientul Mijlociu cu Asia de sud-est, avand si control asupra arhipelagurilor Nicobar si Andaman. Pe langa toate acestea, in Oceanul Indian, pe insula Diego Garcia, se afla cea mai importanta baza militaro-maritima a SUA, care face posibile implicatiile strategice asupra zonelor-cheie ale Eurasiei, cum ar fi Orientul Apropiat, China, Iran, Asia rasariteana si de sud-est, inclusiv India.
E de remarcat faptul ca alianta dintre New Dehli si Washington a fost imposibil de prevazut, tinand seama de sanctiunile americane aplicate Indiei, incepand cu 1998, pentru testarea armelor nucleare. Un astfel de acord a schimbat pozitia SUA fata de India si i-a oferit acesteia un alt statut politic, cel de potential lider in energia nucleara in Eurasia si, posibil, de eventual „jucator de rezerva“ in stabilirea pacii si democratiei in Orientul Mijlociu, atata vreme cat SUA au influenta militara in regiune. India fiind nesemnatara a Tratatului de Neproliferare va avea, conform acordului nuclear din 2006, posibilitatea de a cumpara combustibil si reactoare nucleare de la mai multi furnizori din lume, inclusiv SUA. In acelasi timp, are semnat un contract de aproximativ 50 de miliarde de dolari cu Iranul pentru achizitionarea de gaze naturale. Intr-o astfel de configuratie, este previzibila o confruntare de interese politice pe subiectul nuclear, din cauza caruia Iranul si India ar putea deveni inamici, deoarece SUA se impotrivesc ca Iranul sa profite de pe urma acestui acord.
Este foarte interesanta pozitia Pakistanului in situatia creata. Acesta devine un intermediar la acordul dintre Iran si India, conform caruia pe teritoriul sau va trece conducta de gaze naturale spre New Dehli. Fiind tot nesemnatar al Tratatului de Neproliferare, Pakistanul a lansat in mai 2002 doua rachete balistice, una cu raza medie de actiune si alta cu raza scurta, ambele capabile sa transporte atat incarcaturi conventionale, cat si nucleare. In urma rivalitatii nucleare, India si Pakistanul au ajuns pe picior de razboi. Oricat de neasteptat ar parea, respectarea contractului ar putea insemna o raza de lumina in aceasta confruntare ce nu ar duce decat la un eventual conflict militar. Acesta s-ar putea declansa in regiunea Kashmir, teritoriu in care SUA ar putea interveni militar ca aliat al Indiei, ceea ce ar schimba radical situatia in Orientul Mijlociu, dar si in intreaga Eurasie. Tinand seama de interesele marilor puteri de influenta energetica si militara in Eurasia, precum si de mentinerea unei balante de forte in Orientul Mijlociu, intr-o astfel de disputa militara vor fi antrenate mai multe state precum China, Iran, Rusia, Afganistan.
Diplomatia americana a stabilit relatii de cooperare cu Pakistanul in lupta impotriva terorismului, statul fiind aliatul principal din zona la acest capitol, desi prezenta si activitatea gruparilor teroriste pe teritoriul tarii ar vorbi despre faptul ca Pakistanul nu e capabil de a fi un aliat impotriva terorismului.
India este perceputa de diplomatia americana ca un aliat strategic in politica nucleara. Insa diplomatia americana nu ar accepta o alianta potentiala in problema nucleara intre SUA, India si Pakistan, care este suspectat de CIA ca ar procura echipament nuclear de la Coreea de Nord si ar accepta contributia Chinei la producerea rachetelor.
Evolutia evenimentelor depinde de modul in care Rusia se preocupa de Orientul Mijlociu. Este cunoscut faptul ca Moscova a sustinut deseori statele arabe, insa relatiile politice cu Iranul au fost mai reci. Atragerea Teheranului de partea sa echivaleaza cu o manevra militara pe timp de pace, care ar putea avea drept urmare schimbarea balantei de forte din Orientul Mijlociu in favoarea Rusiei, ceea ce ar conduce la o noua strategie a diplomatiei americane in Eurasia – una preventiva, ce nu exclude impunerea de sanctiuni economice Iranului, inclusiv Rusiei. Daca Moscova va convinge Teheranul sa se aseze la masa negocierilor, semnand acorduri bilateral-avantajoase de activitate nucleara civila – aidoma cazului SUA si Indiei -, se va forma un echilibru de putere in Orientul Mijlociu, ceea ce va da un ragaz de reflectie asupra urmatorilor pasi ai diplomatiei americane si ruse in mentionata regiune.
SUA nu vor ataca Iranul pana nu se vor convinge ca Teheranul nu va semna niciun acord de cooperare nucleara cu Moscova, deoarece la acesta ar putea adera in orice moment China si Kazahstanul, care detin reactoare nucleare. Sa nu uitam nici Baikonur –  centrul strategic militar cosmic, de serviciile caruia se folosesc Rusia si China.
Actualmente, Rusiei ii revine partial rolul de a indeparta eventualitatea unui conflict in Orientul Mijlociu din cauza politicii ambitioase a Iranului. Desi nu a fost indrumata de nimeni, Moscova si-a luat angajamentul sa contribuie la mentinerea pacii in Orientul Mijlociu prin gasirea cailor potrivite, economice si politice, de parteneriat cu Iranul. Pare ca presedintele Ahmadinejad se simte mai sigur pe fortele sale decat era Stalin la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Cum deja mentionasem, o eventuala interventie militara a SUA in Iran este o chestiune analizata cu precautie. Daca totusi Casa Alba va purcede la astfel de actiuni, atunci nu e exclus ca Rusia sa asiste la un déjà vu in Orientul Mijlociu, dupa interventia sovietica din 1979 in Afganistan, care a coincis cu revolutia islamica iraniana.
In acest moment, nici Washingtonul, nici Moscova nu accepta ideea ca Teheranul poate sa-si urmeze nestingherit calea politica si economica. Interesele economice si cele de concurenta pe piata energetica indeamna Moscova sa devina un „mediator“ in Orientul Mijlociu, insa dialogul economic dintre Iran si Uniunea Europeana ii tulbura linistea politica. Fiind cel mai important exportator de gaze naturale in Europa, Rusia nu va admite niciodata ca altcineva sa-i faca o concurenta semnificativa pe piata europeana, acela fiind tocmai Iranul.