Declinul mitului american

Cea mai periculoasa etapa pentru o natiune sau sistem este sa constientizeze ca si-a atins limitele si ca trebuie sa zambeasca mult, ca de maine ii va fi cu siguranta mai rau (murphysm). Sensibilitatea momentului trebuie corelata cu nivelul si traditia actului de (in-)cultura in mase, al nivelului mediu de educatie ce reflecta o capacitate de intelegere in profunzime a evenimentelor. Corolar, o natiune cu traditie civilizatoare si posibil implicit filozofica este obligata moral sa fie capabila sa-si accepte cu demnitate condamnarea „irationala-ireversibila” la o de neevitat cadere. Caderea este asociata paturilor de jos ale societatii cu o mult prevestita apocalipsa biblica, cu orice crestere a taxelor, a preturilor, cu reducerea capacitatii obiceiurilor consumationale, cu reducerea puterii de cumparare, cu cresterea indatorarii financiare catre tertzi, pot fi corelate cu factori negativi de mediu (incalzire globala, poluari, supraaglomerari), cu ezitari sau erori in procesul guvernarii locale-nationale-internationale si nu in ultimul rand cu acte de sabotaj intern si extern ce contesta autoritatea , capacitatea si forta de represiune a unui stat cu mai lungi traditii democratice.

Statele din aceasta categorie de regula sunt orbite de aroganta, superioritate funciar-rasiala, de asa zise traditii nobiliare neocoloniale. USA pate fi incadrata in acest patern, iar o seama de autori de seama Joseph Nye, Susan Strange, Theodore Lowi, Immanuel Wallerstein, postuleaza in lucrari gen Geopolitics and geoculture şi Antisystemic movements, apostoleaza un viitor cat se poate de neroz pentru actual lidero maximo statal mondial.

Posibil subiectiv fiind as putea puncta niste evenimente ce s-au concretizat in timp in etape cruciale in epocalul tempou de regresie a puterii Statelor Unite.

Ar fi de amintit etapa Pearl Harbour ce a demonstrat pentru prima oara ca nu numai ca Ahile are un calcai neprotejat ci posibil luptatorul sa fie unul de duzina fara nici o conotatie olimpian epopeica. Etapa Hiroshima  de apoi s-a dovedit o incercare nereusita de schimbare a sensului unei infrangeri semiologice cu una pe plan grobian fizica. Evident ca forta bruta a invins intotdeauna…in prima batalie…

Ar fi de pomenit rusinoasa infrangere de pe campurile vietnameze de lupta, de fapt forta militara USA desi teoretic-tehnologic mult in fata lumii reusea  cu greu sa castige (din nou) numai batalii (nu si razboaie) si asta prin cumulari cantitative masive de logistica militara(sute de mii de tone de bombe, sute de mii de militari), prin mari risipe financiare.

 Ar fi de vorbit de Lyndon Johnson ce in anii 70 a ruinat suprematia rezervelor de aur tranzactionabil american (acordurile de la Bretton Woods), ar fi de pomenit uriasele risipe logistic financiare in cursa inarmarilor razbiului rece al anilor 80, ce oficial a ruinat doar …URSS,  ar fi de pomenit episodul 11 Septembrie 2001, cand distrugerea Turnurilor Gemene, au generat comparatia alter ego-ul yankeu cu un al doilea Pearl Harbour.

Ar fi de vorbit de multe altele, de la puternica pervertire mondiala a sistemului de valori traditionale (familie, moravuri, etc) sub catalizatorul valorilor „democratiei pure” si pana la afectarea pe de-o parte a fondului genetic a locuitorilor proprii (cartelul tarilor aliate „democratiei pax americana”) ce au generat fenotipuri de handicapuri obede, iar in afara cartelului la cea mai crunta foame si subdezvoltare.

 USA este pe cale sa devina propria-si victima, iar pentru a descrie relaţiile ierarhice din interiorul sistemul mondial proiectat si impus de exegetii USA=”Viitor-Lumina-Adevar” trebuie sa vorbim de feed-back-ul sistemului, despre mişcările anti – sistemice. În relaţiile tensionate dintre muncitori (unde muncitorii sunt o figura de stil) şi deţinătorii capitalului (conform teoriilor marxiste), primii pot recurge la anumite comportamente anti-sistemice (greve, sindicalizare, boicot, violenţe stradale, sabotaje) pentru a contesta legitimitatea structurilor existente şi a cere mai multe drepturi. Analog, deplasând discuţia la nivel internaţional, statele periferice recurg la anumite comportamente care pot îmbrăca haina luptelor de reforme sociale şi revendicări naţionale împotriva ţărilor centrale. În acest sens, un loc deosebit, se pot acorda mişcărilor din perioada 1968-1973 care străbat în diferite forme întreaga lume, întregul sistem capitalist mondial de model american: de la revoltele studenţeşti din Franţa, Italia şi RDG, la revoluţia pentru drepturi civice din SUA şi Mexic şi la Revoluţia culturală din China, destalinizarea din URSS şi ascensiunea nasserismului în Orientul Mijlociu, proaspăt independent. Mişcările din 1968, deşi disparate sunt unificate de două cauze: lupta împotriva hegemoniei americane stabilite după 1945 şi de (atentie la neatentie!) neîmplinirea promisiunilor “Vechii Stângi”. Vechea Stângă, care ar îngloba social-democraţia şi proiectul comunist, ce nu reuşiseră să creeze acea lume echitabilă şi egalitară promisă, ceea ce a condus la un nou val de proiecte egalitare în anii ’60…

Revenind in prezent, resuscitarea mişcărilor anti-sistemice (gen Al Qaida) reprezintă chezăşia menţinerii unei societăţi civile globale care să se opună centrului şi acumulării de capital şi bogăţie a acestuia si ca orice dominatie mondiala, chiar si americana, este doar de moment si iluzorie, cibernetica societatii umane, autoregland-niveland periodic sistemul. Singura problema ce se pune acum este ca o „autoreglare” in zilele noastre risca se se faca cu armament atomic si la modul definitiv…

1=