Arhiva autor

Studii despre elitele romanesti

5 august 2008

            Elitele reprezinta o veche categorie sociala, careia abia in ultimul timp i s-au consacrat studii sistematice. In Statele Unite, Franta si Germania apar carti ce analizeaza evolutia celor ce se crede ca apartin acestei categorii, loviturile primite de ele in decursul timpului si modificarea comportamentului lor sub socul evenimentelor. In Romania problematica elitelor a fost ignorata si abia recent i s-a acordat atentia meritata, departe insa de a fi epuizata.

            In acest an a aparut in editura „Paralela 45“ (colectia „Studii socio-umane“) cartea „Mobilitatea elitelor in Romania secolului XX“ in care, sub coordonarea lui Mihai Dinu Gheorghiu si a lui Mihaita Lupu, sunt publicate contributiile unor oameni politici si cercetatori ce au luat parte la o conferinta consacrate acestei teme. In textele celor 29 de participanti – sociologi, politologi, istorici – apartinand unor generatii diferite, sunt investigate patru grupe de probleme : formarea clasei conducatoare si a altor elite romanesti inainte de 1945; declinul fostelor elite si cadrele de conducere in perioada 1945-1989; circulatia si reproducerea elitelor dupa 1990; actori ai schimbarii si marturii despre ea: elitele politice si societatea civila in noua economie de piata. Toate acestea ridica numeroase  intrebari pe care voi incerca sa le prezint in cele ce urmeaza, desi amploarea subiectului si bogatia ideilor puse in discutie ar pretinde o expunere mai detaliata.

 

            1) Ce sens se da in prezent termenului „elita“? In cea mai simpla definitie, elitei i-ar apartine cei care, prin pozitia politica, economica sau culturala, au jucat sau joaca un rol important in societate. Intr-o alta definitie, ea e „un sinonim pentru oameni cu o competenta deosebita si cu spirit de creativitate in profesiile lor“. Definitie poate prea vaga, ce indeamna ca termenul sa fie inlocuit cu cel de intelectuali, adica lideri de opinie, purtatori de mesaj, personalitati angajate si chiar militante. Victor Karady deosebeste „elitele puterii“, care administreaza statul, si „elitele de serviciu“, pe sectoare de activitate (justitie, politie, sanatate, culte etc.). Este o ingradire a termenului, caci in elite intra si personaje importante ale economiei private, conducatori de banci si de firme multinationale, personalitati din mass-media (presa si televiziunea), dar si reprezentati ai societatii civile. Termenului „elite“ i se poate acorda un sens politic, dar si un sens profesional. Totodata Ana Bazac precizeaza ca deseori se foloseste si termenul „elite morale“, ce nu se suprapune peste categoriilede mai sus.

            2) Ce este „mobilitatea elitelor“? Sociologii amintesc in primul rand de „mobilitatea structurala“, adica transformarea treptata a elitelor in urma mutatiilor economice din adancul societatii. Dar, subliniaza Karady, in sec. XX au avut loc si cateva rupturi violente ale continuitatii elitelor, ce au schimbat modul de recrutare a noilor elite si conditiile de exercitare a puterii lor. Venirea comunismului a dus la eliminarea elitelor traditionale, dar si la un sistem nou de formare a elitelor fidele partidului unic, in economie si administratie. Pe de alta parte istoricii scot in evidenta alte miscari ale elitelor, cum ar fi modificarile teritoriale (alipirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei si Bucovinei) sau politica de eliminare a evreilor in timpul celui de al 2-lea razboi mondial, care au condus la o redistribuire a locurilor in cadrul elitelor. Aceasta „mobilitate istorica“ cere periodizarea in aprecierea statutului si identitatii elitelor, problema pe care o trateaza in introducerea cartii Mihai Dinu Gheorghiu.

            3) Cine facea parte din elita intelectuala romaneasca inainte de razboi? Din 1821 pana in 1914, scrie Ion Bulei, elita politica (Bratienii, D.A. Sturdza, E. Costinescu, T. Maiorescu) nu se preocupa deloc de legatura cu alegatorii, ci doar de o buna relatie cu capul statului, cu regele. Practic toti oamenii politici pana la primul razboi mondial erau fie boieri, fie proveniti din aristocratie (P.P. Carp, Gh.Gr. Cantacuzino, L. Catargiu, N. Filipescu, Al. Lahovari, D. Ghica, Al. Marghiloman s.a.), avand bune legaturi in lumea politica europeana, dar si cu elitele romanilor din Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Intre 1860 si 1944 aproape toti ministrii, profesorii universitari si alti inalti functionari isi facusera studiile in strainatate, precizeaza Lucian Nastasa intr-un amplu articol. Iar asta a permis ca, intr-o perioada scurta, sub influenta modelului occidental, sa se modifice spiritul culturii nationale, care pana atunci era de factura orientala. Burghezia isi trimite pentru studii fiii, si mai ales fiicele, la Paris, Gand, Liege, Berlin, Viena, Zürich. Discriminarile de natura politica si sociala i-au facut pe multi tineri evrei sa plece la studii in afara, aspect bine detaliat in carte.

            4) Au existat elite de stanga in Romania inainte de 1945 ? Intr-o introducere la aceasta problema, Ana Bazac foloseste prilejul pentru a face mai intai o distinctie utila intre notiunile de stanga si dreapta. Daca este celebra diferentierea facuta de Norberto Bobbio, prin atitudinea fata de principiul egalitatii (stanga – egalitara, dreapta – ierarhica), d-na Bazac aduce o contributie marxista noua, precizand ca intre dreapta si stanga diferenta este pozitia fata de raporturile de dominatie-supunere, dreapta considerand exploatarea ca raport natural, deci etern, iar stanga respingand, mai mult sau mai putin, o astfel de intelegere. Liberalii au fost primii „de stanga“ din Romania, deoarece au sustinut industrializarea si capitalismul de tip occidental, conditie pentru a se putea trece eventual apoi la statul social. Pe acest teren au aparut social-democratii, care criticau ideea liberala a introducerii intai a „formelor“, dupa care ar urma sa vina si „fondul“. Social-democratii aveau obiective politice reformatoare pe termen scurt si mediu, dar pe un orizont mai indepartat lozincile lor vizau un ideal anticapitalist, speranta pe care au parasit-o dupa primul razboi mondial,. Aceasta stanga ce se considera socialista, a avut reprezentanti de vaza in C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere si cei de la „Viata Romaneasca“, Paul Bujor, St. Gheorghiu, Ion C. Frimu s.a.     

            5) Au existat elite in Romania anilor comunismului? Intrebare la care in carte se raspunde afirmativ, cu toata opera de nivelare egalitarista a societatii intreprinsa de partidul comunist. Dupa Karady, puterea suprema a elitelor se concentra pe atunci in biroul politic al partidului comunist si, partial, in persoana primilor secretari ai judetelor, in timp ce elitele sectoriale (medici, profesori, juristi etc.) aveau o libertate functionala restransa. In recrutarea elitelor, pe langa principiul meritocratic al studiilor si aptitudinilor, avea o mare pondere originea sociala populara, dar si angajamentul politic. Articolele privind sistemul de formare a elitelor in scolile de cadre ale partidului comunist (M.D. Gheorghiu) si in „Scoala de literatura si critica literara M. Eminescu“ (Lucia Dragomir) arata functia dubla a acestor scoli : cea de asigurare a mobilitatii sociale anumitor fractiuni ale claselor populare, dar si cea de control si consolidare a puterii politice a partidului unic. Se poate spune ca au fost numerosi intelectualii „care au facut posibila existenta unei culturi literare si filosofice in Romania postbelica, ireductibila la cultura de partid, gratie careia s-au putut afirma si unii dintre procurorii lor de astazi“. De pilda, din ultima dintre scoli au iesit 12 scriitori importanti : Stefan Banulescu, Radu Cosasu, Victor Felea, Ion Gheorghe, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Labis, Ion Lancrajan, Teodor Mazilu, Dumitru Micu, Fanus Neagu si Lucian Raicu, dar in ansamblu intentia de formare pe aceasta cale a unor veritabile elite literare din randul taranilor si muncitorilor, a esuat.

            6) Dupa 1990 a avut loc o schimbare sau o continuitate a elitelor? In urma unei temeinice cercetari, Raluca Grosescu afirma ca desi o parte a fostei nomenclaturi a reusit sa-si pastreze pozitii de putere politica si dupa 1989, caderea comunismului a provocat schimbari majore in ierarhiile sociale si a permis aparitia unei noi elite politice, neimplicata in structurile decizionale ale partidului comunist. Conversia fostelor elite comuniste a fost facilitata de experienta lor administrativa, dar si de legitimarea lor in urma alegerilor. Un alt articol (Cristina Petrescu) este consacrat fenomenului anticomunismului romanesc, care a fost aproape exclusiv postcomunist, deoarece „inainte de 1989, disidentii erau o specie rara“. Competitia politica nascuta in urma revolutiei din 1989 ar fi fost o confruntare intre anticomunistii postcomunisti si unii membri mai putin marcanti ai fostei nomenclaturi, botezati neocomunisti de opozantii lor. O serie de intelectuali publici au reusit ca memoria micului grup al detinutilor politici din perioada de teroare (anii’50) sa fie generalizata ca reprezentare a intregului comunism romanesc. Este o reprezentare care eludeaza faptul ca regimul comunist a evoluat mult de-a lungul celor 45 de ani.

            In acest context interesant este studiul Cameliei Runceanu despre Grupul pentru Dialog Social, creatiune informala a elitei intelectuale in postcomunism. Printre initiatorii GDS sunt amintiti : Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Andrei Cornea, Andrei Pippidi, Petru Cretia, Sorin Vieru, Al. Paleologu, Gabriela Adamesteanu, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu s.a., care – desi cu unele divergente – si-au afirmat toti in paginile Revistei „22“ (creata cu sprijin financiar al unor intelectuali din exil) opiniile puternic politizate, chiar militant anticomuniste. Majoritatea lor si-au obtinut consacrarea in perioada comunista si au fost recompensati cu premii de institutii de consacrare din campul cultural instituit de fostul regim, dar acum fac uzaj de apartenenta lor la „istoria rezistentei anticomuniste prin cultura“. Studiul apreciaza insa ca aceasta cultura alternativa in comunism, rolul careia este acum mult amplificat, nu ar fi contribuit la prabusirea regimului. O buna parte din membrii GDS au participat direct la „fenomenul Pietii Universitatii“, iar mai tarziu unii dintre ei se vor regasi pe listele electorale ale Conventiei Democratice si chiar alesi ai unor partide din cadrul ei.

            7) Marturii ale unor elite politice ale tranzitiei. Trei actori principali ai schimbarii au acceptat sa-si expuna punctul de vedere asupra mobilitatii elitelor : doi fosti presedinti, Ion Iliescu si Emil Constantinescu, si un fost prim-ministru, Petre Roman. Ion Iliescu, dupa ce a criticat restrangerea bazei sociale de recrutare a elitelor dupa 1989 („ascensorul social a luat-o in jos“), a evocat trei momente politice esentiale ale perioadei in care el a fost presedintele tarii : constituirea Comisiei Nationale a Tranzitiei spre Economia de Piata (ianuarie 1990); constituirea grupului interpartinic de la Snagov in ianuarie 1995; adoptarea unei strategii de desvoltare durabila pe termen lung in 2003-2004. Semnalizeaza ca elitele intelectuale s-au grupat in trei mari directii ideologice: orientarea conservatoare, ce preconizeaza intoarcerea la situatia antebelica; orientarea liberala, care fetisizeaza virtutile pietei si ingradeste minimal rolul statului; orientarea social-democrata, bazata pe conceptul economiei sociale de piata, adica cu corective sociale pentru a impiedica polarizarea societatii in foarte bogati si foarte saraci. Emil Constantinescu, intr-un text cu numeroase citate, considera ca problema fundamentala a Romaniei este „reconstructia elitelor“. In acest sens critica sever demisia unor elite intelectuale (Liiceanu, Patapievici, Mihaies, s.a.), considera ca societatea romaneasca e victima unei manipulari grosolane, datorate la noua pacate ale „intelighentiei“ : impostura, iresponsabilitatea, mercantilismul, cinismul, vulgaritatea, calofilia, frivolitatea, aroganta si lasitatea. Dupa dansul „elitele stau cu spatele la cetateni“, in timp ce „puterea e in mainile badaranului“. Petre Roman a preferat sa se dea pe sine drept exemplu de mobilitate politica : dupa ce a colaborat cu Iliescu, a lucrat in echipa condusa de Constantinescu, pentru ca acum sa „incerce un proiect politic“ cu acelasi Iliescu. Dar politicienii de azi – spune el – sunt preocupati mai mult de o prestatie mediatica („capsunari ai imaginilor“), dand dovada de cinism si indiferenta, in loc de a intari sentimentul raspunderii pentru activitatea lor.

                                                           *

            Inchei aici aceasta prezentare a unei carti ce cuprinde si alte comunicari interesante (societatea civila si economia de piata; rolul liderilor in economie, administratie si politica;  ONG-urile si elitele; elitele din mass-media s.a.). Problemele ridicate ar indreptati o comentare critica a lor, semnalarea unor nedumeriri si punerea de noi intrebari. Ar fi d pilda momentul de a se discuta daca astazi „gloata“ mai are vreo contributie la generarea acestor elite, daca „multitudinile“ (termenul lui Antonio Negri) vor accepta mult timp sa se simta ingradite in dorinta legitima de a evada din conditia subalterna. Ar mai fi de investigat in ce masura partidele duc o munca sistematica de pregatire a tinerilor pentru o noua generatie de oameni politici si rolul valorilor morale in faurirea tribunilor populari de maine.Dar asta ramane pentru alta data…

CALEIDOSCOP INTERNATIONAL (VI)

6 iulie 2008

           UCIGATORUL AFGANISTAN – In luna iunie, la conferinta internationala de la Paris, s-a promis alocarea unei sume de 20 miliarde dolari pentru reconstructia Afganistanului. Dar a doua zi, un comando al talibanilor ataca inchisoarea din Kandahar si elibera o mie de prizonieri politici. Dupa cateva zile, o mie de soldati afgani, sprijiniti de trupe straine, dadeau un atac la cativa kilometri de Kandahar si ucideau 94 de talibani, pierzand doar 2 soldati afgani.

            In prezent in Afganistan sunt 70.000 soldati straini, din care 53.000 soldati din 40 de natiuni in cadrul ISAF, restul facand parte din Operation Enduring Force sub comandament american. In Irak sunt 150.000 soldati americani. In luna iunie au murit in Irak 31 soldati, din care 29 – americani, in timp ce in Afganistan – 49 soldati, ceeace arata o tendinta de sporire a pericolului in lupta cu talibanii. Presa mentioneaza insa ca din 2001, de la inceputul conflictului, in Afganistan au murit mai putin de 900 soldati straini, in timp ce intre 1979 si 1989, sovieticii au pierdut acolo 15.000 oameni dintr-un total al trupelor de 100.000 soldati.

 

            G-8 PE CALE SA DEVINA G-16 – Intre 7 si 9 iulie 2008 la Toyako, in insula Hokkaido, in nordul Japoniei, se vor intalni din nou conducatorii celor mai mari tari opt tari ale planetei. Dar, in fata cresterii pretului petrolului, a crizei alimentare si a incalzirii climei, se pune problema daca formatia actuala a consfaturii G-8 mai este pertinenta a discuta problemele globale. Din randul tarilor ce o formeaza lipseste China si India, care au o pondere tot mai mare in toate chestiunile ce framanta omenirea. Caci China este a treia putere economica mondiala, dupa St. Unite si Japonia, si totodata cea mai mare poluatoare a atmosferei pamantului. Iar problemele hidrocarburilor sunt imposibil de rezolvat cand la reuniunile G-8 doar una singura din tarile producatoare, Rusia, este prezenta.

            Mai intai, la 7 iulie au fost invitate sa ia parte inca 7 tari africane (Algeria, Africa de sud, Senegal, Ghana, Tanzania, Nigeria si Etiopia) pentru a discuta problema ajutoarelor pentru desvoltare. Pe 8 iulie se vor intalni doar cei opt, pentru a analiza situatia mondiala.Dar varful reuniunii va avea loc pe 9 iulie, cand G-8 va deveni G-13, conducatorilor celor opt tari adaogandu-li-se conducatorii Chinei, Indiei, Braziliei, Mexicului si Africei de sud, pentru a se discuta problemele crizei climatice. Iar apoi, organizatorii japonezi au mai invitat, la cererea SUA, si Indonezia, Coreea de sud si Australia, G-13 devenind G-16. Se stie ca in problema delicata a luptei impotriva incalzirii climei si a emisiunilor de gaze cu efect de sera, la intalnirea de la Heiligendamm, cancelara germana, d-na Merkel, a reusit sa obtina un text prin care tarile bogate se angajau sa „examineze cu toata atentia“ reducerea cu 50 % a emisiunilor poluante pana in 2050. Este greu de presupus ca presedintele SUA va putea accepta ceva in plus fata de aceasta.

            Pentru Japonia, un alt aspect delicat este prezenta Chinei, marea sa adversara din Asia. Franta sustine mai demult ca G-8 sa devina G-13, pentru ca acest summit sa tina seama de schimbarile intervenite in distributia puterii economice pe glob din 1975 cand a luat fiinta acest club al puterilor bogate si democratice. Dar in Consiliul de Securitate ONU China are un drept de veto, pe care ar dori sa il aiba si Japonia.

 

            BIATA  REGINA  A  ANGLIEI – Regina Angliei are probleme. Acoperisul castelului Windsor trebuie reparat, la Buckingham Palace se desprinde tencuiala de pe pereti si chiar pe tavanul galeriei de tablouri sunt pete de umezeala. Ce poate face regina? In bugetul statului banii pentru intretinerea palatelor sale sunt fixati la 19 milioane euro anual, suma ce ar fi necesara doar pentru repararea a acoperisurilor. La solicitarea administratiei Casei Regale, guvernul laburist a acceptat sporirea in acest an a sumei alocate in acest scop la 50,6 milioane euro. Lumea se intreaba insa daca intretinerea curtii regale nu e prea costisitoare. In anul trecut s-au organizat 440 iesiri ale reginei in Marea Britanie, 6 mari Garden-Party, 27 de acordari solemne de ordine si patru calatorii oficiale in strainatate. Iar cu prilejul vizitei in Statele Unite, regina si printul Philip au dorit sa asiste la cursele de cai din Kentucky, pentru care au inchiriat un helicopter ce a costat 29.000 euro. Dar presa informeaza mereu cat de econoama e regina: dansa a ordonat ca in palat sa se foloseasca numai becuri electrice economice, sa nu se mai tina in functiune caloriferele in timpul verii, iar pivnita de vinuri sa fie racita doar cu apa din puturile proprii ale palatului…         

CALEIDOSCOP MONDIAL (V)

1 iulie 2008

            SURPRIZA UNUI CLASAMENT AL INTELECTUALILOR – Moda clasamentelor personalitatilor in cele mai diferite domenii, raspandita in multe tari anglo-saxone (si care bineinteles a prins si la noi), duce uneori la rezultate neasteptate. Copiind intrecerile sportive, ea a fost preluata de televiziune cu competitiile Eurovision si s-a extins la interogarea publicului in ce priveste artistii de cinema si figurile istorice proeminente, pe glob sau din anumite tari.

            Revista britanica Prospect  si cea americana Foreign Policy au facut in 2005 un sondaj prin internet pentru a afla care sunt intelectualii cei mai influenti in lume. S-a publicat atunci o lista a rezultatelor ce parea oarecum normala, deoarece avea in frunte personalitati cunoscute ca : Noam Chomsky, Umberto Eco, Richard Dawkins, Vaclav Havel, Jürgen Habermas, Salman Rushdie. Considerandu-se ca dupa trei ani pot avea loc unele modificari in acest clasament, s-a repetat recent ancheta, obtinandu-se punctul de vedere a peste jumatate de milion de persoane de limba engleza. Noua lista cu cei 100 de intelectuali votati de public ca avand cea mai mare influenta in lume, este nu numai surprinzatoare, ci si discutabila.

            Ii cunoasteti pe Fethullah Güllen, Yusuf Al-Quaradawi, Aitzaz Ahsan, Amr Khaled, Abdolkarim Soroush si Mahmood Mamdani ? Nu ? Ar fi trebuit totusi sa ii stiti, deoarece cei sase figureaza printre primii zece intelectuali remarcabili ai planetei in urma acestui sondaj. Acesti ganditori in viata ai lumii musulmane nu sunt prea cunoscuti in Europa si America, dar despre ei nu se mai poate spune ca nu stapanesc experienta sondajelor de opinie si ca nu au pus totul in miscare pentru ca un numar cat mai mare de persoane sa voteze pentru ei. Iar ceilalti patru ce complecteaza grupul primilor zece in lista sunt nume ceva mai cunoscute (Muhammad Yunus, Orhan Pamuk, Tarik Ramadan si Shirin Ebadi), dar apartinand tot lumii musulmane.

            Cine sunt totusi cei amintiti mai sus? Turcul Fetullah Güllen este un sef religios sufit, egipteanul Yusuf Al-Quadrawi este seful spiritual al Fratilor Musulmani, pakistanezul Aitzaz Ahsan este un avocat si sef al opozitiei regimului lui Musharraf, egipteanul Amr Khaled este un predicator considerat drept „teleevangelistul musulman“, iranianul Abdoulkarim Soroush este un filosof al Coranului. Toti au ziare si posturi de televiziune la dispozitie, prin care si-au indemnat aderentii cum sa voteze.

            Dar pe ce locuri se situeaza atunci in clasament cateva din personalitatile intelectuale mai cunoscute ale Americii si Europei? Noam Chomsky a ajuns pe locul 11, Umberto Eco – 14, Amartya Sen – 15, Richard Dawkins – 19, Mario Vargas Llosa – 20, J. Habermas – 22, Salman Rushdie – 23, Slavoj Zizek – 25, Vaclav Havel – 26, Samuel Huntington – 28, Paul Krugman – 30, Jared Diamond – 31, Papa Benedict XVI – 32, Francis Fukuyama – 43, Jeffrey Sachs – 48,  J.M. Coetzee – 53, Niall Ferguson – 62, Robert Kagan – 69, Amos Oz – 72, Daniel Barenboim – 80, Jacques Attali – 89, Ian Buruma – 100. Lipsesc insa o seama de nume remarcabile, ceeace ridica intrebarea daca o ancheta prin internet are in general sens.

            In aceste conditii este de asteptat ca la urmatorul sondaj al revistelor respective (daca el va mai avea loc) sa avem o lista in frunte cu nume de intelectuali chinezi de care nimeni nu a auzit pana acum nimic. Ceeace poate insemna si ignoranta la care duce euro- si americano-centrismul nostru…

 

            IN ASTEPTAREA ELEFANTULUI – Cel mai populat stat federal al Indiei este Uttar Pradesh, in fruntea caruia este prim-ministru de cativa ani d-na Mayawati Naina Kumari Das. Dansa este si sefa  unui partid din opozitie „al celor oprimati“ (Bahujan Samaj Party – BSP), ce are ca simbol un elefant. Mayawati a implinit recent 52 de ani si aniversarea sa a fost sarbatorita fastuos cu receptii ce au costat milioane de rupii. Totul a fost platit din donatiile admiratorilor ei. Desi provenita dintr-o casta inferioara, cea a numitilor „dalits“, ea a facut studii de drept  si treptat a devenit bogata : poseda terenuri si imobile, are o vila in cel mai scump cartier din New Delhi, magazine in centrul capitalei. Revista „Newsweek“ o considera pe Mayawati printre cele opt femei cu cea mai mare influenta politica din lume. Felul in care si-a faurit averea surprinde chiar pe concetatenii ei, care nu se mai mira de mult de cazurile de coruptie in randul elitei. Cateva anchete de coruptie impotriva d-nei Mayawati sunt in curs. Cu patru ani in urma dansa a declarat o avere de 118 milioane rupii (cca. 2 milioane euro), dar anul trecut noua sa declaratie de avere s-a ridicat la 9,5 milioane euro, fara sa explice aceasta crestere de aproape 5 ori. Adversarii politici ridica obiectiuni si pentru felul in care cheltuieste banii publici. De pilda edificarea in capitala statului, Lucknow, a unor statui ale persoanei sale, ca si a unui parc in onoarea mentorului sau Kansi Ram. 

            Toate acestea nu au redus insa deloc din popularitatea sa. Mii de ani casta inferioara a Indiei a fost asuprita si acum oamenii sunt insufletiti de discursurile infocate si brutale ale d-nei Mayawati. Dansa si-a declarat deja intentia de a candida pentru functia de prim-ministru al Indiei in locul lui Manmohan Singh la alegerile din 2009. Deja a si declansat campania, calatorind prin toate cele 18 state federale ale tarii si tinand discursuri in fata a sute de mii de persoane ce o numesc „behenji“ (sora) lor si striga „Elefantul va invinge!“. Modesta, dansa afirma : „Personal, nu as dori sa devin prim-ministru al tarii, dar daca poporul ma vrea, sunt gata sa accept!“. Alegerile de anul viitor vor arata daca aceasta e cu adevarat dorinta majoritatii indienilor. In sanscrita, numele Mayawati inseamna „o iluzie desavarsita“.

CALEIDOSCOP MONDIAL (IV)

29 iunie 2008

           POLITICA  SI  CINEMA – Cinematografia nu a putut ramane indiferenta la pasiunile deslantuite de viata politica sau de comportamentul dubios al unor oameni politici. Peripetiile afacerii Watergate au tinut luni intregi respiratia opiniei publice americane si indata Hollywoodul a inceput sa turneze filme cu subiect in cercurile politice de la Washington sau legate de ele : „The Parallax View“ (Allan J. Pakula -1973), „The three days of the Condor“ (Sydney Pollack – 1974), „All the President’s Men“ (Allan J. Pakula – 1976).

            Dar peliculele cu aceasta tema sunt riscante pentru incasari, caci politicianul este omul opus tipului clasic de erou de film : el trebuie sa vorbeasca mult, in timp ce eroul trebuie sa actioneze; politicianul trebuie sa-si stapaneasca nervii, eroul insa – sa-si dea frau liber pasiunilor; eroul  este trimis de altii in foc, dar politicianul trimite pe altii in bataia pustilor. Oliver Stone, dupa filmul de mare succes „JFK“(1991), a turnat „Nixon“(1995), care a fost un mare flop. Mai recent, filme cu Tom Cruise („Lions and Lambs“) si Denzel Washington  („The Great Debaters“), in care s-a pledat pentru angajamentul politic, au avut incasari sub nivelul asteptat. Dar asta era inainte de inceperea campaniei electorale 2008 si nimeni nu banuia inca in ce masura americanii se vor insufleti pentru duelul celor doi candidati ai partidului democrat. Acum mai toti marii regizori de la Hollywood lucreaza la un film cu subiect politic.

            Oliver Stone va aduce pe ecran, chiar in ajunul alegerilor din luna noiembrie, filmul „W“ cu Josh Brolin (din „No Country for Old Men“) in rolul principal al celui de al 43-lea presedinte al SUA. Ron Howard a adaptat pentru ecran piesa de teatru „Frost/Nixon“, bazata pe patru interviuri pe care Richard Nixon le-a acordat jurnalistului TV David Frost in 1977. In film, rolul lui Nixon este jucat de Frank Langella, iar cel al lui Frost, de Michael Sheen. Gus Van Sant (regizorul lui „Good Will Hunting“) povesteste in „Milk“ despre Harvey Milk, cel care a luptat in consiliul orasului San Francisco pentru drepturile homosexualilor si care in 1978 a fost impuscat de un politician conservator. Rolul lui Milk este preluat de Sean Penn. Steven Spielberg are in lucru doua drame politice : „The Trial of the Chicago 7“ despre procesul din 1968  al unor demonstranti impotriva razboiului din Vietnam, si epopeea istorica „Lincoln“ despre cel de al 16-lea presedinte al SUA. Clint Eastwood isi consacra eforturile asupra unui film despre Nelson Mandela, in care rolul principal va fi jucat de Morgan Freeman. Ca sa nu mai amintim si de filmul de patru ore si jumatate „Che“ al lui Steven Soderberghs despre marele revolutionar cuban Guevarra.

            Nici regizorii europeni nu se lasa mai prejos. La festivalul de la Cannes a fos mult apreciat filmul „Il Divo“ al lui Paolo Sorrentino despre fostulsef al guvernului italian Giulio Andreotti. Britanicul Peter Morgan (autor al filmului „The Queen“, avand in rolul principal pe Helen Mirren) se dedica acum unui film despre cariera politica a lui Tony Blair, personaj pe care insa l-a luat si Roman Polanski, adaptand cartea bestseller a lui Robert Harris in noul sau film „The Ghost“.

            In cele mai multe din aceste filme se doreste sa se arate ca marii oameni politici duc o viata dubla, cu o personalitate mult deosebita de imaginea inghetata a omului de stat. Si, pe masura ce tot mai multi regizori si actori celebri se dedica acestui domeniu, oamenii politici sunt si ei tot mai preocupati sa invete cum sa-si puna in scena comportamentul public. Iar pentru ca omul politic deseori are doua fete (Oliver Stone spune chiar ca ei sunt versiunea moderna alui Dr. Jekill si Mr. Hyde), ei vor deveni poate cele mai captivante figuri ale cinematografiei timpului nostru. 

                                                           *

            AMERICANII SI RAIUL –  In urma unui sondaj organizat de institutul de cercetare a opiniei publice Pew Research Center (www.pewresearch.org) din Washington, asupra atitudinii cetatenilor SUA fata de religie, a dus la rezultate interesante. Peste 50% dintre cei  35.000 americani solicitati considera religia un lucru foarte important in viata lor si 39% se duc cel putin odata pe saptamana la biserica. Zilnic se roaga 58%, iar trei sferturi – odata pe saptamana. 91% cred ca exista in ceruri un Dumnezeu sau „o fiinta superioara“. 70% dintre credinciosi sunt convinsi ca nu numai propria religie, ci multe alte religii, pot conduce la viata eterna. Printre cei ce cred insa ca doar religia lor poate aduce salvarea sufletelor sunt 80% dintre Martorii lui Iehova, 57% dintre mormoni, 33% dintre protestantii evanghelici, si 33% dintre musulmani. 74% dintre cetatenii americani sunt convinsi de existenta raiului, dar numai 59% de existenta iadului. In privinta imaginii lui Dumnezeu, sase din zece americani cred ca el este un om cu care pot stabili contact personal.

            In problema avortului, 51% sunt pentru pastrarea legalitatii lui, dar 43% sunt contra. Chiar si printre catolici 48% sunt pentru legalitatea avortului, in timp ce printre ateisti – 82%. Referitor la homosexuali, cca. 50% vor o deplina acceptare a lor in societate, in timp ce 40% sunt contra. In conflictul dintre creationisti si evolutionisti, ultimii (care sustin teoria evolutiei a lui Darwin) sunt in proportie de 48%, in timp ce cei care nu considera ca evolutia poate explica crearea speciilor sunt in proportie de 45%. Cei mai multi creationisti sunt in randurile Martorilor lui Iehova – 90%.

            Conform studiului amintit 51% dintre americani apartin unei biserici protestante si 24% sunt catolici. Doar 16% au declarat ca nu apartin nici unei biserici. Este cel mai amplu studiu asupra credintei religioase a cetatenilor americani realizat pana acum.  

Un experiment in reformarea societatii (I)

27 iunie 2008

 Cand, cu un an in urma, noul presedinte al Frantei, Nicolas Sarkozy, si-a faurit echipa, el a surprins pe multi propunand unui fruntas al partidului socialist, Bernard Kouchner, sa ia portofoliul de ministru de externe. Altor doi socialisti li s-au oferit posturi de secretari de stat. Peste putin, un important fruntas socialist, Dominique Strauss-Kahn, a fost propus de Franta ca presedinte al Fondului Monetar International. Iar tot cam atunci, Jacques Attali, apropiat colaborator al fostului presedinte socialist Francois Mitterrand, a fost rugat de Sarkozy sa formeze si sa preia conducerea unei comisii destinata a face propuneri pentru introducerea de reforme care sa dea un nou impuls cresterii economice si sporirii prosperitatii Frantei.

            Am amintit cele de mai sus nu atat pentru a sublinia contrastul dintre cele doua moduri de a cauta solutii pentru interesele tarii lor de catre presedintii Frantei (atragerea celor mai bune cadre, indiferent de apartenenta lor politica) si Romaniei (confruntare si anihilare a potentialilor adversari), ci pentru a prezenta pe scurt rezultatele activitatii timp de sase luni a comisiei conduse de Jacques Attali, care in anumite privinte sunt interesante si pentru unele reforme ce ar fi de asteptat si la noi. Am in mana cartea „300 decizii pentru schimbarea Frantei“ aparuta recent (Editions XO-Documentation Francaise – 334 pag.) in care sunt prezentate concluziile grupului de 42 personalitati remarcabile, nu numai franceze, ci si straine, cu convingeri politice diferite, ce au fost invitate sa contribuie la elaborarea raportului. Comisia a primit mii de propuneri prin internet, a consultat sute de conducatori de organizatii si asociatii, de sindicate si firme, de experti si specialisti, pentru a se asigura de posibilitatea aplicarii realiste a propunerilor facute. In plus, a fost studiata cu atentie experienta, reusita sau esuata, a altor tari, in special din Canada, Marea Britanie, Spania, tarile scandinave, Statele Unite, Germania, Italia si Portugalia, datele formand o anexa a raportului.

                                                „Ambitii“ si „decizii“

            Cresterea este, in orice societate, un concept ce nu se masoara doar prin valoarea Produsului Intern Brut (PIB), deoarece acesta nu poate cuprinde dezordinea mondializarii, nedreptatile sociale, incalzirea climei, dezastrele ecologice, epuizarea resurselor naturale etc. In prezent insa lumea trece prin cea mai puternica crestere economica din istorie, fauritoare in ritm rapid de enorme bogatii si inegalitati extreme, de progres si risipa. De aceea PIB este un factor ce nu poate fi ignorat in evaluarea unei societati.  

            Peste o suta de tari au azi o crestere a PIB mai mare de 5 %, dar China creste de mult cu peste 10%, India – cu 9 %, Turcia – cu 11 %, Rusia – cu 7 %. Africa si America latina cresc si ele cu peste 5 % anual. Viitorul anunta progrese tehnice considerabile, concomitent cu o sporire a populatiei mondiale cu 3 miliarde de persoane in urmatorii 40 de ani. Iar daca conducerea politica, economica, financiare, ecologica si sociala a planetei va sti sa se organizeze, aceasta crestere va pastra un ritm constant. Cresterea in Europa este in ansamblu mai putin de jumatate din aceasta, dar nu sunt motive pentru a ramane asa. Unele tari europene au purces deja la reforme majore pentru crearea bazei desvoltarii viitoare : Spania, Suedia, Danemarca, Finlanda, Portugalia, Grecia si multe noi tari membre ale U.E. s-au angajat durabil pe calea modernizarii. Raportul constata insa ca Franta nu face parte din acestea, fapt care justifica adoptarea fara intarziere a unui complex de decizii fundamentale, grupate pe 8 mari capitole, intitulate „Ambitii“ :

            Ambitia 1. Pregatirea tineretului pentru o economie a cunostintelor si de luare a riscului.   

            Ambitia 2 : Participarea deplina la cresterea mondiala si atingerea de performante in noua crestere economica.

            Ambitia 3 : Imbunatatirea copetitivitatii intreprinderilor, in deosebi a celor mici si mijlocii.

            Ambitia 4 : Faurirea unei societati a ocuparii depline a fortei de munca.

            Ambitia 5 : Suprimarea veniturilor fara munca si reducerea privilegiilor.

            Ambitia 6 : Crearea de asigurari noi pentruprotectia impotriva instabilitatilor crescande.

            Ambitia 7 : Introducerea unui mod nou de guvernare in favoarea cresterii.

            Ambitia 8 : A nu pune nivelul de trai actual pe sarcina generatiilor urmatoare.

 

            Aceste mari obiective au fost apoi detaliate, obtinandu-se 316 masuri, care aplicate in totalitate, ar permite : o crestere anuala a PIB cu un punct mai mare decat cea de azi; reducerea  somajului de la 7,9 % la 5,0 %; peste 2 milioane de locuinte noi si tot atatea renovate; reducerea numarului francezilor ce traiesc sub nivelul oficial de saracie de la 7 le 3 milioane; sporirea sperantei de viata a celei mai defavorizate paturi a populatiei; peste 10.000 noi intreprinderi mici si mijlocii create in zonele periferice ale oraselor; sporirea cu 50 % a ponderei seniorilor ce inca lucreaza la varsta de pensionare; accesul tuturor francezilor la computer cu  ADSL si „broad band“ si a 75 % din ei la internet; reducerea datoriei publice la 55 % din PIB; sporirea frecventei turistilor la 90 milioane vizitatori anual; s.a.

                                                                                   (va urma)

Un experiment de reformare a societatii (II)

27 iunie 2008

Nu este locul aici de a prezenta cele peste trei sute de masuri  propuse de comisia condusa de Jacques Attali, dintre care unele sunt specifice starilor de lucruri din Franta, dar ne vom limita a enumera cateva ce ni s-au parut mai interesante.

            In domeniul educatiei : adaogarea la cei 7 „stalpi“ ce formeaza soclul comun al cunostintelor copiilor, a inca patru : lucrul in grup, stapanirea limbii engleze, a informaticii si a economiei. Pe langa aceasta : crearea a 10 centre universitare de inalt nivel international pentru studii si cercetari stiintifice; desvoltarea finantarii private a universitatilor si acordarea unei mai mari autonomii acestora; legatura mai stransa a scolii cu activitatea practica s.a.

            In domeniul sprijinirii intreprinderilor mici si mijlocii (IMM): crearea unei agentii, dupa modelul britanic, pentru indrumarea si finantarea firmelor cu mai putin de 20 de salariati; usurarea accesului intreprinderilor mijlocii la licitatiile pentru lucrari publice; reducerea la 30 de zile a termenelor de decontare si plata a livrarilor si serviciilor efectuate; atragerea bancilor si soc. de asigurari pentru investitii in IMM; simplificarea contabilitatii si a regimului fiscal; s.a.

            In domeniul noilor tehnologii : punerea la dispozitia tuturor a serviciilor televiziunii numerice terestre de inalta definitie si rennuntarea pana in 2011 la televiziunea analogica; echiparea pana in 2012 a 85 % din familii cu un computer; sprijinirea pietii telefoniei mobile si introducerea unui standard european de generatia 4 in acest domeniu; efectuarea de investitii masive in nanotehnologii; desvoltarea energiei solare si eoliene, si a biocarburantilor de generatia doua; mentinerea rolului statului si a ritmului in constructia centralelor nucleare; construirea pana in 2012 a zece Ecopolis, orase sau cartiere cu min. 50.000 locuitori, in care sa se aplice noi tehnologii ecologice si de comunicatii, ce vor fi modele ale unui nou urbanism; imbunatatirea conditiilor de atragere a specialistilor straini de inalta calificare; s. a.

            In domeniul sanatatii se evalueaza ca cererea de ingrijire medicala va atinge 20 % din PIB in 2020 si 30 % din PIB in 2030 (fata de 11 % din PIB astazi). Politica sanitara va fi centrata deci pe : preventia bolilor, prin supravegherea medicala pe durata vietii fiecarui cetatean; desvoltarea cercetarilor in domeniul farmaceutic; imbunatatirea pregatirii medicilor; satisfacerea cerintelor in crestere a persoanelor dependente.  

            In domeniul comunicatiilor si turismului : desvoltarea curselor aeriene low-cost; sporirea capacitatii a trei mari porturi maritime; aeroportul Roissy-Ch.-de-Gaulle sa devina cel mai mare din Europa; adaptarea ofertei turistice la nevoile clientilor; desvoltarea turismului ecologic si a celui de afaceri; s.a.

            In domeniul modernizarii dialogului social : sporirea procentului de sindicalizare a personalului din sectorul public si din cel privat; sporirea ofertelor de serviciu ata pentru salariati, cat si pentru cei din afara pietii muncii; modernizarea codului muncii pentru simplificarea lui si pentru a privilegia negocierea colectiva a dreptului muncii; acordarea fiecaruia dreptul de a munci oricat de tanar sau oricat de in varsta este; imbunatatirea educarii  tinerilor din periferiile urbane; s.a.

            In domeniul constructiei de locuinte : sporirea inaltimii autorizate a imobilelor, cu respectarea spatiilor verzi; sporirea pe teritoriu a suprafetelor de teren destinate noilor constructii; imbunatatirea sistemului de finantare pentru constructia de locuinte sociale; simplificarea accesului la proprietate a locatarilor chiriasi; s.a.

            In domeniul reglementarii profesiunilor : suprimarea lui numerus clausus pentru profesiunile cu acces limitat (de pilda farmacisti, avocati, notari); inlocuirea, pentru intrarea in profesie, a barierelor prin stimulente; sporirea numarului de veterinari; s.a.

            In domeniul sporirii mobilitatii internationale: sprijinirea angajarii de muncitori straini in intreprinderile franceze; primirea a cat mai multi studenti straini in universitatile franceze.

            In domeniul sporirii eficientei organismelor statului : crearea unui comitet permanent pentru simplificarea legislatiei si administratiei; definirea intereselor economice, sociale si financiare ale tarii inainte de orice negociere in Consiliul U.E. si in Parlamentul European; reducerea numarului de ministri (minimum 12 si max. 20); generalizarea e-administrarii (administratia electronica) pentru a obtine 15 miliarde euro economii pe an; reformarea inspectoratelor de stat cu atragerea celor mai experimentati specialisti; externalizarea unor activitati publice spre sectorul privat; s.a.

            In domeniul descentralizarii : simplificarea organizarii teritoriale, prin disparitia in decurs de zece ani a departamentelor (astazi 100), intarirea regiunilor (26), acordarea unei mai mari autonomii bugetare comunelor pentru ca electoratul sa poata mai bine controla cheltuielile colectivitatilor locale; introducerea unor indicatori de performanta a serviciilor publice municipale; s.a.

                                                           *

            Masurile enumerate mai sus, printre care nu am mai amintit cele privind fiscalitatea, finantarea protectiei sociale, combaterea discriminarilor de origine si sex, s.a., sunt insotite de un plan calendaristic, introducerea lor urmand a se termina in iunie 2009. La examinarea propunerilor din raport intr-o sedinta speciala a guvernului francez, singurele obiectii de care s-a tinut seama, in urma protestelor soferilor, s-au referit la sporirea numarului de taximetre in orasul Paris.

            Lumea este, mai mult sau mai putin vizibil, in rapida schimbare. A tine pasul cu acest ritm impune oricarei tari sa se adapteze cerintelor modernizarii, cu toate barierele vechilor structuri sau ale opozitiei unora din cei afectati. Nu orice reforma este corecta sau aduce ameliorarile asteptate, deseori ea exprimand interesele unei anumite categorii sociale. Nu este deloc exclus ca si unele din deciziile raportului Attali sa fie tributare unor asemenea interese. Dar insasi initiativa de demararea a unei asemenea curajoase actiuni este demna de luat in considerare si in tara noastra, dupa alegerile parlamentare de la sfarsitul anului.

Despre “drepturile omului” : vorbe si fapte…

19 iunie 2008

            Voi prezenta in cele de mai jos doua aspecte ce nu au aparent prea multa legatura, dar care ilustreaza distanta ce separa discursul politicienilor de realitati.

            1.- La inceputul acestei luni a avut loc la Roma o adunare speciala convocata de Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie (FAO) la care 4.700 de delegati, reprezentand 183 de state, au discutat despre masurile de luat pentru a se lupta impotriva foametei in lume. Secretarul General al ONU, Ban Ki-Moon, a subliniat ca actuala criza ce ameninta milioane de oameni in urma cresterii drastice a preturilor la cereale „nu se datoreaza unei calamitati naturale, ci este faurita de oameni“. Iar presedintele Frantei, N. Sarkozy a spus : „Stim ca planeta poate fi asigurata cu hrana, dar zilnic mor de foame 25.000 de oameni“.          Senegalezul Jacques Diouf, care este presedintele FAO, a aratat ca din 1980 tarile bogate au redus la jumatate ajutorul lor pentru economia agrara in tarile slab desvoltate. In 2007 FAO a facut apel restului lumii de acordare de urgenta a unui ajutor de 1,7 miliarde dolari pentru a se asigura accesul tarilor sarace la ingrasaminte, seminte si hrana animalelor pentru recolta pe 2008. „Acest apel a fost zadarnic. Iar acum, pentru a lichida foametea, e nevoie de 30 miliarde dolari. Anual se dau 1.200 miliarde dolari pentru armament, anual tarile OCDE (cele 30 de state cele mai bogate din lume) acorda subventii agricole in valoare de 372 miliarde dolari prin care se falsifica jocul pietii de alimente. Dar nimeni nu intelege de ce nu se pot gasi 30 de miliarde dolari care le-ar permite la 862 milioane de oameni sa obtina cel mai elementar drept : dreptul la hrana“.

            Principala cauza a crizei sta in faptul ca in decurs de numai un an au crescut preturile pe piata mondiala astfel : la orez – cu 74 %, la soia – cu 87 %, la grau – cu pana la 170 %. Numarul celor loviti de criza alimentelor ar putea creste cu 100 milioane persoane, amenintand cu rascoale ale celor infometati. Cele mai afectate de aceasta situatie sunt tarile africane : Zimbawe, D.R. Congo, Burundi, Sudan, Somalia, Lesotho si Swaziland, Mauritania si Kenia. In total sunt 37 tari amenintate de infometare si care au nevoie urgenta de ajutor. 

            2. – Miercuri 18 iunie a.c. Parlamentul European a adoptat o lege privind atitudinea pe care trebuie sa o adopte tarile membre U.E. fata de imigrantii ilegali. In aceasta lege se prevede o procedura in doua trepte prin care aceste persoane pot fi expulzate dintr-o tara membra a U.E.:
– se acorda un termen de 7-30 de zile in care persoana prinsa in ilegalitate sa poata parasi de buna voie spatiul U.E.
– daca aceasta nu accepta, ea este inchisa pe o perioada de 6 luni, car poate fi insa prelungita pana la 18 luni, daca persoana respectiva are un antecedent penal sau se dovedeste necooperativa cu autoritatile. Apoi ea este expulzata in tara de origine.
Dupa expulzare, este interzisa pe timp de 5 ani intrarea persoanei respective pe teritoriul oricarei tari membre U.E.
Legea a fost adoptata cu 369 voturi (crestini-democrati, conservatori, liberali si o parte din socialisti), impotriva ei votand 197 deputati (ecologisti si comunisti). Au fost 106 abtineri.
In principiu legea ii vizeaza pe unii cetateni din tarile africane, ce incearca sa ajunga fie in insulele Canare (Spania) fie in insula Lampedusa (Italia) pentru a gasi de lucru.

 

            Dupa intrarea in vigoare a legii, statele au 24 de luni la dispozitie pentru a introduce prevederile ei in legislatia nationala. Dupa aprecierile U.E. astazi traiesc in tarile U.E. cca. 8 milioane persoane. In prima jumatate a anului 2008 au fost retinute de politie 200.000 persoane in aceasta situatie, din care au fost expulzati cca. 90.000. Peste 90 % din milioanele de oameni ce traiesc mizerabil in conditii fara documente legale in spatiul U.E. provin din state africane, alungati din tarile lor de foame si lipsa locurilor de munca.

Reflectii asupra unui NU irlandez

15 iunie 2008

            La votul de vineri 13 iunie pentru Tratatul propus la Lisabona de Uniunea Europeana, populatia Irlandei a votat in proporie de 53,4 % cu  NU. Nu este pentru prima oara cand U.E. este confruntata cu refuzul uneia din tarile membre de a accepta cele ce i se propun printr-un tratat. In 1992 Danemarca a respins cu o majoritate de doar 50,7 % tratatul de la Maastricht, pe care insa in anul urmator l-a aprobat cu 56,7 %, dar numai dupa ce danezii au primit asigurari ca isi vor putea pastra moneda, apararea si justitia fara amestecul U.E. Irlandezii l-au aprobat insa din primul tur cu 69 % (cu o participare la vot de 57 %). In 1998 tratatul de la Amsterdam a fost aprobat din primul tur de danezi cu 55 % din voturi, iar de irlandezi cu 60 %. Dar in 2002 tratatul de la Nisa a fost respins de irlandezi cu 53 % din voturi (la o participare de numai 35 % la urne). Dupa inca un an tratatul le-a fost din nou supus spre aprobare si irlandezii l-au acceptat cu 63 % (pentru o participare la urne de 49 %), dupa ce au primit garantia U.E. ca prin asta nu e afectata neutralitatea statului lor. In mai 2005 francezii au votat in proportie de 55 % impotriva proiectului de Constitutie al U.E., iar cateva zile mai tarziu olandezii l-au respins si ei cu 61,6 %. Pentru a-si reveni dintr-acest soc, Uniunii Europene i-au trebuit inca trei ani, dupa care noul proiect de tratat (de data asta pus la punct la Lisabona) a fost aprobat deja de 18 tari membre din cele 27.

            Pana pe la mijlocul anilor `90 Irlanda era – alaturi de Grecia si Portugalia         - printre cele mai sarace tari din Europa. In numai 13-14 ani situatia s-a schimbat radical, iar in iulie 2006 o analiza a celor mai desvoltate tari din OCDE a situat Irlanda cu un PIB de 190.000 US dol./loc. pe al doilea loc in lume dupa Japonia, inaintea deci a SUA, Marei Britanii si Germaniei. Iar asta nu e deajuns : in 2005 revista „The Economist“ aseza Irlanda pe primul loc la categoria calitatii vietii, prin criterii ce includ sanatatea, libertatea, somajul, clima, stabilitatea politica, egalitatea sexelor si viata in familie si comunitara. Cum se explica atunci aceasta neincredere a populatiei uneia din cele mai bogate tari, in propunerile elaborate de cei mai buni oameni politici ai Europei ?

            In 1972, cu prilejul referendumului de admitere in U.E., irlandezii au votat cu entuziasm in proportie de 85 % pentru intrarea in organizatie. Succesele ulterioare ale economiei irlandeze s-au datorat in buna parte si sprijinului primit din partea Uniunii Europene. S-a repartizat insa echitabil aceasta crestere a avutiei tarii in toate straturile populatiei? Observatorii semnaleaza ca in acordarea votului in acest an, tara s-a divizat nu numai geografic, ci si social. Cei ce au votat masiv cu DA pentru tratat fac parte din cartierele bogate ale or. Dublin si din alte comitate indestulate, in timp ce restul tarii a votat majoritar cu NU. In mod categoric tratatul a fost respins de muncitori si tarani, in timp ce clasa mijlocie a fost  favorabila lui, ceeace dovedeste si ca de ajutoarele U.E. nu a beneficiat in mod egal intreaga tara. Si mai e ceva. Partizanii aprobarii tratatului au adus repetat argumentul ca „daca Irlanda a fost ajutata de U.E. atatia ani, ar fi deci incorect ca tocmai ea sa devina un pericol pentru organizatie“. Dar acest argument a ridicat alegatorilor doua intrebari. De ce tin mortis politicienii la un tratat atat de greu de inteles? De ce nici un alt stat din U.E. nu a organizat pentru asta un referendum? Intrebari care arata ca in timpul campaniei s-a desvoltat in randul populatiei si o puternica neincredere in clasa politica.

            Acum se exprima in U.E., la Comisie si de unii sefi de state, diverse variante ale modului de rezolvare a crizei. Este prematur de apreciat care din ele va fi aleasa. Dar un lucru a aparut clar cu aceasta ocazie : faptul ca mai putin de un procent din populatia europeana poate decide asupra viitorului a 450 milioane locuitori ai U.E., arata ca undeva e o defectiune. Si anume in constitutia Irlandei, unica tara unde se prevede a se supune unui referendum orice tratat international. Orice tara poate organiza referendumuri pe probleme nationale, pentru a se lua decizii de popor privind propria situatie, care deci singur trage consecintele votului. Dar un referendum asupra unui tratat U.E. implica o decizie si asupra viitorului altor tari si popoare. Daca U.E. ar fi un stat federal acest lucru ar fi imposibil, caci deciziile adoptate de majoritate sunt valabile in mod democratic si pentru cei ramasi in minoritate. Dar o asemenea ipoteza este deocamdata foarte indepartata. Pe de alta parte referendumurile nu pot fi considerate un mod mai democratic de exprimare a vointei populare decat deciziile luate in parlament. Democratia reprezentativa, in care cetatenii aleg niste oameni politici pe un termen limitat, carora le deleaga capacitatea de a lua decizii in numele lor, este acum principiul de baza in Europa. Sunt probleme ce sunt potrivite pentru organizarea unui referendum, ca de pilda daca o tara doreste sau nu sa ramana in U.E. Daca cetatenii voteaza cu NU, atunci vor suporta si consecintele. In cazul Irlandei, am impresia ca oamenii politici europeni (nu numai cei irlandezi) nu s-au implicat suficient in apararea valorilor U.E.

            Unele ziare subliniaza ca votul irlandezilor impotriva U.E. a cazut intr-o vineri, ba chiar in zi de 13 . Dar asta e si ziua Sf. Antonius din Padova, care pentru toti catolicii este cel ce pazeste lucrurile pierdute : palarii, chei, umbrele si poate chiar si tratate pierdute. De altfel se stie ca Sf. Antonius s-a nascut la Lisabona …

GARDA MAGHIARA SI SEMNIFICATIILE EI

11 iunie 2008

            Stanga  nu este si nu poate fi nationalista, pentru ca nationalismul se alimenteaza din sentimentul celor convinsi ca natiunea lor e superioara altor  natiuni si ca invidia popoarelor invecinate constitue o permanenta amenintare, acestea fiindu-i dusmani potentiali. In schimb stanga moderna este animata de patriotism, de justa apreciere a calitatilor si defectelor celor ce traiesc de secole pe acelasi teritoriu, de atasament fata de valorile culturii proprii, privite ca o contributie originala la cultura umanitatii.

            Am facut aceasta introducere pentru a atrage atentia ca, odata cu inasprirea confruntarilor politice, exista tendinta ca in randurile celor cu opinii de dreapta din numeroase tari sa se iveasca miscari extremiste, la care nationalismul atinge forme ce repeta excesele naziste si fasciste. Starea de nemultumire a unei parti din populatie poate lua forme deviante si perverse, asa cum s-a vazut dupa primul razboi mondial, cand in Germania Hitler a infiintat N.S.D.A.P. (Partidul muncitoresc german national-socialist). Un astfel de caz este cel al aparitiei in Ungaria a formatiunii paramilitare „Magyar Garda“, despre care cu ingrijorare relateaza un articol din ultimul numar al revistei germane „Der Spiegel“ (No. 24/ 2008), pe care il reproducem  cu neinsemnate prescurtari in cele de mai jos. Acest fenomen, al recrudescentei unei extreme drepte nationaliste, antisemite si sovine, cu un limbaj violent si revansard, nu este propriu starilor de lucruri din Ungaria. El se inregistreaza si in Rusia, in Polonia si pe teritoriul fostei RDG, dar are toate conditiile sa apara si la noi, pe terenul fertil al anticomunismului postcomunist …

                                                                                              N. Raducanu

 

            Suntem in luna mai 2008 la Szeged, oras capitala de provincie din sudul Ungariei, unde pe terenul „Napsugar“ are loc o mare adunare a organizatiei „Magyar Garda“. Tineri in cizme si camasi kaki, cu brate tatuate si capul ras, purtand pe tricouri cifrele 88 (a opta cifra din alfabet e H, deci HH = Heil Hitler), agita steagurile lui Arpad, folosite odinioara de miscarea „Crucilor cu sageti“. Adica a acelui partid care in octombrie 1944 a preluat puterea la Budapesta si a pus sa fie imediat deportati 80.000 evrei la Auschwitz. Jozsef Kelemen, instalator, venit aici imbracat in uniforma, ne spune : „Ungurii sunt persecutati. Acum o mie de ani, chiar si germanii ne erau supusi, dar acum suntem victime ale globalizarii si ale acelora care le-au furat palestinienilor patria. Doar Magyar Garda poate salva Ungaria“.

            Aceasta organizatie e creatia lui Gabor Vona, 30 ani, presedintele partidului Jobbik al dreptei radicale. In august 2007 el a pus bazele trupelor paramilitare si de atunci calatoreste prin toata tara pentru recrutarea de membri : pana acum din aceste trupe fac parte 1.500 tineri si tinere, dar in curand – spera el – vor fi 4.000. Ei sunt organizati ierarhic, pe companii si batalioane si, in timpul liber, se antreneaza in lupta la corp si trageri la tinta cu arma. In fata monumentelor istorice, ca de pilda in fata monumentului eroilor din piata Mileniumului din Budapesta, Magyar Garda a organizat in acest an adunari festive, cu depuneri de juraminte pentru natiune, popor si patrie si cu atatare la ura impotriva evreilor si tiganilor. S-a proslavit Marele imperiu maghiar de odinioara si s-a cerut revizuirea tratatului de la Trianon din 1920, prin care Ungariei i s-a luat Transilvania si Voivodina.

            In cuvantarea sa la Szeged, Gabor Vona, profesor de istorie, s-a napustit asupra guvernului si a primului ministru, Gyurcsany, si a pomenit despre deformarea istoriei prin care ungurii sunt declasati la rangul de „popor mereu pagubos“, caruia nu i se mai recunoaste maretia trecutului. Unul dintre „gardisti“ e de parere ca problema celor 500.000 tigani si a vagabonzilor fara locuinta poate fi rezolvata prin raspandirea in randul acestora a bacteriilor tuberculozei. La sfarsit de saptamana „gardistii“ lui Vona intra in satele si comunitatile in care traiesc multi rromi cantand cantece patriotice si vai daca le cade cineva pe mana.

            Publicistul ungur Paul Lendvai considera ca „Garda nu e decat varful aisbergului“, caci pericolul real consta in absenta respingerii ei politice si ideologice de catre societate. „Biserica tace, iar opozitia cocheteaza cu ea“ spune Lendvai. Inca odata Viktor Orban, presedintele Fidesz (Uniunea tinerilor democrati) ce cauta din nou sa ia puterea, da dovada de contingenta cu extrema dreapta, caci la manifestatiile din toamna anului 2006 impotriva guvernului Gyurcsany, activistii lui Jobbik au fost cei ce au luat cu asalt televiziunea si au dus lupte de strada cu politia. In multe circumscriptii Fidesz a incheiat acorduri de colaborare cu Jobbik, iar in luna martie el a luat cuvantul in public alaturi de ziaristul Zsolt Bayer, care a scris articole antisemite, laudand totodata implinirea a 20 de ani de la infiintarea Fidesz in ziarul conservator de dreapta „Magyar Hirlap“.

            „Magyar Hirlap“ era un ziar liberal pana cand, acum cativa ani, a fost cumparat de miliardarul Gabor Szeles, care a declarat ca telul lui este „intarirea sufletului national“. El a concediat intreaga redactie si a facut publicatia un fel de amestec intre foaia nazista „Stürmer“ si ziarul „Pravda“. Caci „fascistii de gulas“ nu vor sa prinda in plasa lor doar extrema dreapta a spectrului politic, ci si pe cetatenii de la centru. Excluderea si ura au devenit acceptabile pentru o buna parte a populatiei, apreciaza socioloaga Maria Vasarhelyi, ce ii invinueste de asta pe politicieni, ce au estompat delimitarea intre extremisti si moderati. Iar politologul Pal Tamas crede ca 20 % din populatie sprijina ideologia dreptei radicale. Un recent sondaj a aratat ca 30 % din cei chestionati, majoritatea intre 18 si 29 ani, sunt „politic antisemiti“.

            Intre timp Vona castiga mereu de partea sa personalitati : alaturi de el a aparut d-na Krisztina Morvai, o cunoscuta jurista ce pana recent lua apararea femeilor, dar care acum afirma ca Ungaria nu trebuie sa mai fie o colonie a Occidentului, caci aproape intreaga economie e deja in mainile vestului. Cetateanul maghiar traieste cu spaima zilnica – crede ea – din cauza criminalitatii tiganilor si a comportamentului guvernului. Dar la adunarea Garzii Maghiare de la Szeged se vinde cu 5.800 de forinti (cca. 20 euro) cartea „Mein Kampf“ a lui Hitler, iar vanzatorul ei da, cu mandrie, asigurari ca nu e forma cenzurata, ci „chiar in editia originala a Führerului“…

 

Iar in acest timp in Statele Unite…

4 iunie 2008

                            

            In SUA, la cinci luni dupa castigarea alegerilor partiale din statul Iowa, senatorul metis Barack Obama anunta, intr-o imensa sala din Minessota, ca in urma ultimelor alegeri are sustinerea a 2157 de delegati ai partidului democrat, fata de cifra minima ceruta de 2118.  O campanie preliminara obositoare, care inca nu s-a terminat, caci alegerile de presedinte vor avea loc in noiembrie. Si, cu toate ca pentru a atinge acest rezultat, Obama a trebuit sa infrunte un adversar experimentat si dur, in persoana senatoarei Hillary Clinton, caracteristica confruntarii de pana acum a fost tonul civilizat, fara atacuri josnice si desvaluiri infamante. Ar fi o lectie de luat si pentru o seama de politicieni damboviteni, nu numai pentru stilul de ducere al  campaniei,ci si pentru ca alegerile din Statele Unite pot aduce clarificari esentiale si in felul nostru de a intelege miza ce se va pune de acum in joc in politica externa.

            Pentru ilustrarea acestui alt fel de a face politica, prezint mai jos cateva pasaje extrase din discursul tinut la 3 ianuarie 2008 de Barack Obama.

 

            „In aceasta seara ma pot prezenta in fata dvs. si sa va spun ca voi fi candidat la presedintia Statelor Unite. (…) Senatoarea Hillary Clinton a intrat in istorie in aceasta campanie, nu numai pentru ca e o femeie ce a infaptuit ceeace nici o femeie nu a facut pana acum, dar pentru ca este un lider ce i-a inspirat pe milioane de americani prin forta sa, prin curajul sau, prin angajamentul sau. (…) Partidul nostru si tara noastra sunt acum mai bune  datorita ei, iar eu sunt un mai bun candidat pentru ca am avut onoarea sa duc campanie impotriva dansei. (…)

            Schimbarea pe care o dorim tine de o politica externa care sa nu inceapa si sa nu se termine printr-un razboi, un razboi care nu ar fi trebuit niciodata aprobat si nici dus. Nu voi pretinde ca sunt multe variante ramase pentru acest razboi din Irak, dar ceeace pentru noi nu poate fi o optiune este de a lasa soldatii nostri in aceasta tara pe urmatorii 100 ani.

            Schimbarea  consta si in a recunoaste ca pentru a raspunde la amenintarile zilei de azi, nu e nevoie doar de puterea noastra de foc, ci de puterea diplomatiei noastre, o diplomatie dura, directa, in care presedintele american nu are a se teme sa faca cunoscut dictatorilor meschini de partea cui este America si care sunt valorile pe care ea le apara. Noi trebuie sa regasim curajul si convingerea de a conduce lumea libera. Aceasta este mostenitea lasata noua de Roosevelt, de Truman, de Kennedy. (…)

            Schimbarea  inseamna faurirea unei economii care rasplateste nu numai bogatia, ci si munca si lucratorii ce au creat bogatia. (…) Este timpul ca America sa intoarca o pagina a istoriei, este momentul de a aduce o noua energie si noi idei pentru rezolvarea greutatilor ce ne stau in fata. Este timpul de a oferi un nou tel tarii pe care o iubim. (…) Infrunt aceasta provocare plin de umilinta si constient de posibilitatile mele limitate, dar in acelasi timp cu o credinta fara margini in capacitatile poporului american.“

SCURTA ISTORIE A VIITORULUI

31 mai 2008

            Este previzibil viitorul? A prognoza cele ce se vor intampla nu peste zile, ci peste ani, pare absurd, caci sunt atatea evenimente, atatia oameni ce pot interveni si intoarce cursul istoriei ! Sa ne gandim doar ce s-ar fi intamplat daca in iunie 1914, la Sarajevo, un asasin nu si-ar fi gresit tinta, iar primul razboi mondial nu s-ar fi declansat. Sau daca, in iunie 1941, Hitler nu ar fi invadat Rusia, poate ca el ar fi murit in patul lui, ca generalul Franco. Daca, in acelasi an, Japonia ar fi atacat Rusia in locul Statelor Unite, americanii nu ar fi intrat in razboi, Moscova poate ar fi capitulat si Europa ar fi ramas sub cizma hitlerista inca mult timp. Si daca in 1984, secretarul general al PCUS, Iurii Andropov, nu ar fi murit brusc, iar succesorul sau ar fi fost, cum se prevazuse initial, Grigorii Romanov, iar nu un anume Mihail Gorbaciov, poate ca URSS ar fi existat si astazi.

 

            Traim, fara sa ne dam seama, o epoca a marilor schimbari, in care putini sunt cei ce se mai incumeta a face previziuni de durata ale viitorului omenirii sau ale evolutiei unor aspecte ale vietii omului. Studiile viitorului nu mai sunt la moda ca acum 40 de ani, cand un congres mondial de futurologie se tinea chiar la Bucuresti. Acum prognozele sunt prudente, se limiteaza la perioade scurte si de regula sunt doar extrapolari ale unor tendinte deja vizibile. Dar toti sunt constienti ca in deceniile ce vin vor avea loc evenimente decisive, rasturnari esentiale in moravuri, in cultura, in ideologie.

            Unul dintre putinii analisti ce indraznesc sa ridice aceasta provocare este francezul Jacques Attali. Scriitor, doctor in economie, profesor, consilier al lui Francois Mitterrand timp de aproape 20 de ani, Attali este autorul a 45 de carti traduse in douazeci de limbi : eseuri, romane, biografii, amintiri. Una din ultimele sale carti este „Une breve histoire de l’avenir“ (Fayard – 2006) din care voi incerca sa prezint succint ideile principale, incepand cu una esentiala : istoria asculta de legi care permit ca ea sa fie prevazuta si orientata.

            Situatia de pornire e clara : fortele pietii iau in maini planeta, ca ultima expresie a individualismului. Ducand mai departe aceasta logica, banul va distruge tot ce i se opune, inclusiv statele, chiar si Statele Unite. Devenita lege unica a lumii, piata va alcatui un hiper-imperiu planetar, faurind averi uriase si stari de mizerie extreme. Natura va fi sacrificata, iar totul va fi privat, inclusiv armata, politia, justitia.

             Opunandu-se acestei logici, omenirea va incerca sa puna capat globalizarii, recurgand la forta, prin declansarea de razboaie cu arme inimaginabile astazi, confruntari intre state, miscari religioase, grupe teroriste si bande private de pirati. Este epoca numita de hiper-conflict, care ar putea duce la disparitia omenirii.

            Dar daca globalizarea va putea fi tinuta in frau fara a fi respinsa, daca piata poate fi ingradita fara a fi lichidata, daca dominarea unui imperiu asupra intregii lumi inceteaza, atunci democratia poate deveni planetara. Ar fi epoca hiper-democratiei, prin instalarea unui guvern mondial democratic si a unei retele de institutii regionale si locale. S-ar deschide un camp nelimitat de libertate fara excese si fara dusmani, de responsabilitate si de abundenta, de noi moduri de a trai si a crea, precum si un mediu ambiant bine protejat lasat urmasilor.

            Suntem in 2050 cand globul va fi populat de 9,5 miliarde de oameni. China va avea 360 milioane in plus, India – 600 milioane in plus, SUA – 80 milioane in plus, Franta – 9 milioane in plus, Germania – 10 milioane in minus, Rusia – 30 milioane de oameni in minus. Doua treimi din omenire va trai in orase, a caror populatie se va dubla fata de azi, dupa cum se va dubla si cantitatea de energie si produse alimentare consumate. Catre 2035, la capatul unor indelungate framantari si al unei grave crize ecologice, Statele Unite vor inceta sa mai conduca lumea, caci vor fi infrante de globalizarea pietelor financiare si de puterea firmelor (in primul rand a celor de asigurari) care nu vor mai fi nationale. Lumea va deveni policentrica, condusa de vreo duzina de puteri regionale. Suprematia pietelor, care prin natura lor nu au frontiere, se va face in dauna democratiei, limitata institutional la un teritoriu. De aici va decurge slabirea rolului statelor. Economia va fi din ce in ce mai zgarcita cu consumul de energie si apa. In toate domeniile vor fi introduse norme stricte de consum si fiecare persoana se va auto-controla de teama de a nu le depasi. Legile vor fi inlocuite prin contracte, justitia – prin arbitraje, politia – prin paza contractuala. Mase imense de nomazi ai saraciei vor migra, trecand frontierele pentru a cauta sa supravietuiasca. Dar inainte de a se ajunge aici  lumea va fi zgaltaita de nenumarate razboaie, in care fiecare va fi dusmanul tuturor. Lumea se va bate pentu petrol, pentru apa, pentru a pastra un teritoriu, pentru a impune sau a combate o credinta, pentru a introduce alte valori de civilizatie.

            Prin 2060, cel mai curand, nici imperiul american, nici hiper-imperiul ce ii va urma, nici starea permanenta de hiper-conflict nu vor mai fi tolerabile. Noi forte altruiste si universaliste, vor prelua puterea in lume si vor duce treptat la un nou echilibru planetar. Datorita noilor tehnologii, institutii de vocatie mondiala vor da nastere la un nou echilibru si vor organiza viata colectiva. Se va stimula gratuitatea in distribuirea produselor alimentare si de imbracaminte, in cantitati strict necesare vietii fiecarei fiinte umane si se va usura accesul tuturor la stiinta. Se va desvolta economia relationala, care efectueaza servicii fara obtinerea de profit, asa cum astazi sunt Crucea Rosie, Greenpeace, Medici fara frontiere, Care, WWF si alte ONG, care impreuna efectueaza astazi activitati evaluate la 10 % din PIB mondial.

            Toate acestea par lucruri putin sau deloc probabile. Nici unul dintre actorii acestor schimbari nu pare a exista. Dar Jacques Attali adaoga : „Cand, in ianuarie 1848, Marx vorbea de viitoarea victorie a burgheziei si despre forta in devenire a clasei muncitoare, nu existau practic in Europa nici burghezie, nici clasa muncitoare. Dar el detectase, inainte ca ei sa apara, pe viitorii actori ai istoriei. Asta e si sarcina noastra astazi“.

            Cartea prezentata foarte succint in cele de mai sus se incheie, bineinteles, cu un capitol despre viitorul Frantei. Ceeace ne face si pe noi sa ne punem intrebarea : ce viitor este sortit Romaniei in aceasta lume mereu mai complexa, mai interconectata, mai contradictorie ? Tema vasta, careia i s-ar putea dedica un alt articol …

O EUROPA CE NU PREA ISI INTELEGE MISIUNEA

28 mai 2008

            Europa nu are o politica externa proprie, desi tocmai asta era ambitia fondatorilor ei. Sfasiata intre atlantism si vocatia sa continentala, dand lipsa acuta de conducatori de valoare, ea se lasa trasa la remorca Statelor Unite in aventuri ale NATO destinate esecului. In plus, divergentele interne din U.E. fac imposibila gasirea unei politici externe europene reale : Angela Merkel e imobilizata de certurile politice din cadrul coalitiei pe care o conduce, Gordon Brown e slabit politic in urma alegerilor comunale, Silvio Berlusconi e o nulitate in politica externa, iar Sarkozy isi nelinisteste colegii europeni cu propunerile sale in preajma preluarii de Franta in luna iulie a presedintiei U.E. Este adevarat ca, drept semn de intelegere, Sarkozy a anuntat ca Franta vrea sa-si reocupe locul in NATO, ce fusese parasit inca de pe vremea lui De Gaulle. Dar este o hotarare tardiva : NATO este o organizatie care – orice s-ar spune – nu mai are ratiune de a exista dupa terminarea razboiului rece.

             Toate astea au loc intr-un moment in care sistemul financiar globalizat e pe cale sa plateasca pretul considerabil al greselilor catastrofale din trecut. Criza din Orientul Apropiat ar pretinde o implicare politica si diplomatica a Europei. Dar nimic nu se poate face acolo pana la instalarea in ianuarie 2009 a noului presedinte la Washington. Si nu este vorba numai despre crearea statului palestinian, ci de asigurarea rezervelor de petrol mondiale. Razboiul din Irak nu face decat sa puna sub amenintare aceste rezerve, incurajand radicalismul islamic impotriva caruia pretinde ca lupta. Securizarea rezervelor de titei nu se realizeaza prin invazie si prin impunerea de guverne marioneta in regiune. Nu este exclus insa ca, inainte de a parasi scena, George W. Bush si Dick Cheney sa creada ca misiunea lor este incompleta daca nu declanseaza ostilitati impotriva Iranului.

            Nici fata de Cuba, politica Europei nu e prea coerenta. Interesele economice europene nu ar justifica masurile de embargou adoptate de Bruxelles in 2003 fata de aceasta tara. Numai dorinta de a nu contrazice politica de sanctiuni a Washingtonului fata de Havana, impiedica pana azi ridicarea de parlamentul european a masurilor lipsite de sens pentru interesul Europei. In Africa, numeroase tari sunt cu economia in stare de faliment. Principalul investitor si constructor de strazi si cai ferata pe continentul african este acum nu Europa, ci China. 

            Fata de Rusia, politica europeana da dovada de aceiasi duplicitate. Tarile UE au nevoie de gazele aduse pe conducta din Siberia si deci nu pot ceda ispitei de a adopta un ton prea arogant fata de principalul furnizor. Europa se multumeste deci a critica politica interna ruseasca, acuzand Kremlinul de lipsa unei dorinte reale de democratizare. Dar niciodata in decursul istoriei sale Rusia nu a fost atat de democratica ca astazi. Gorbaciov a fost un conducator slab, Eltin – un autocrat confuz, ambii incapabili sa ghideze tranzitia. Atunci cand statul rus a inceput sa se descompuna, cand puterea in stat si imensele bogatii ale teritoriului au fost lasate pe mana unor grupuri de oligarhi cu caracter mafios, ce incepusera sa imparta tara in zone de influenta, a aparut Putin. Introducerea ordinei publice, prima datorie a statului, el este cel ce a restabilit-o si ar fi o gresala a crede ca alegerile din luna decembrie 2007, in care partidul lui Putin a avut o rasunatoare victorie (64 % din voturi), nu ar reflecta cu adevarat vointa populara. Occidentul a fost iritat nu pentru ca in Duma comunistii au obtinut 11,6 % din voturi, iar nationalistii lui Jirinovski – 8,2 %, ci mai ales pentru ca cele doua partide pro-occidentale nu au reusit sa ia decat 1,6 %  si 1,0 % din voturi.

 

 

            Europa critica autoritarismul conducerii rusesti si lipsurile de pluralism in presa si televiziunea de acolo. Dar nimeni nu contesta ca nivelul de trai al celor 145 milioane de rusi a crescut simtitor, ca statul rus si-a achitat toate datoriile pe care le avea in vest, ca tara nu a fost mai stabila ca acum de la caderea comunismului, ca Rusia a redevenit o putere internationala de prim plan. Cum s-ar putea crede ca rusii ar sustine un proces care ar duce la slabirea puterii politice si demontarea fortei statului, chiar daca acestui proces i se pune numele de democratizare ? Rusia nu mai poate fi izolata si nici stigmatizata. Si in aceasta privinta Bruxelles-ul arata lacune in definirea unei atitudini responsabile, ce ar trebui sa tina seama de noile realitati geopolitice. Europa ar putea sa ajute Rusia sa nu mai fie atat de obsedata de politica de securitate fata de SUA, o obsesie ce nu poate duce decat la o noua runda de inarmare nucleara. Europa ar putea de pilda sa se preocupe de valorificarea potentialului economic rusesc, altul decat numai cel legat de gaz si petrol.

            La Lisabona s-a decis si crearea unui minister de externe al U.E. Ramane de vazut ce program va avea noul ministru si caile prin care Europa isi va putea dovedi identitatea, fara a mai fi doar un auxiliar al Statelor Unite in niste actiuni militare asupra carora Washingtonul nu s-a consultat in prealabil cu europenii.

 

            Bibliografie :

 1) Mihail Gorbaciov – „Voi vedeti prea simplist Rusia“ articol aparut in revista gemana „CICERO“ – aprilie 2008

  2) Dominique Reynie – „Rusia – tara democratica“ – articol din „Le Figaro“ 17 decembrie 2007

  3)  William Pfaff – „Europa absenta in fata responsabilitatilor“ – articol aparut pe blogul www.contreinfo.info.com  la 9 mai 2008

  4) Geoffrey Barraclough – „Rusia este cealalta Europa“ – articol din revista germana „Freitag“ – 24.05 2008

   5) Gratiela Cretu – Articolul „Cuba, Cuba“ pe blogul sau de pe data de 26 mai 2008

Sa invatam din experienta Statelor Unite !

22 mai 2008

              Dupa termenii „carnivori“ si „omnivori“, iata ca a aparut in Statele Unite si cuvantul „locavori“. Acestia sunt persoanele care si-au luat angajamentul sa nu manance decat produse locale, adica tot ce e produs, preparat si ambalat intr-o raza de max. 100 Mile (cca.160 Km.) de la locul unde este consumat. Adio deci ciocolata, cafea, ulei de masline, etc., si  reintoarcerea la gradina de legume din dosul casei, pentru ca astfel sa se reduca degajarile de oxid de carbon.

            Nu este o fantezie, caci ziarul „Le Monde“ din 21.05.2008 ne informeaza ca „New Oxford American Dictionary“ a acordat lui „locavore“ titlul de cuvantul anului 2007 (in fata cuvantului „tase“ – aplicarea de socuri electrice unui individ nedisciplinat, si a cuvantului „mumblecore“ – film cu buget minim, jucat de actori neprofesionisti si cu dialoguri in buna parte improvizate).

            „Locavore“ a fost inventat de patru tinere ecologiste din San Francisco, care au considerat absurd importul de capsuni in California, de vreme ce ele se produc pentru export chiar in acest stat. Ele au inventat si notiunea de “kilometru-hrana“, care exprima distanta de la producator pana la farfuria consumatorului. Jessica Prentice a calculat ca un pahar de suc de portocale din Florida baut la Chicago contine echivalentul a doua pahare de petrol. Asociatia EcoTrust ne sensibilizeaza cu povestea a doua rosii : una verde, prapadita, este Travelling Tom, adusa de departe, culeasa inainte de a se coace si apoi facuta sa se inroseasca cu hormoni. Cealalta, Local Lucy, este splendida, caci este venita de pe campul de alaturi…

           Miscarea locavorilor are in SUA consecinte neasteptate pentru aderentii ei. Sucul de portocale sau grape-fruit ce sta dimineata pe masa americanului, nu mai poate fi consumat decat in California si Florida; a aparut inghetata de…fasole, este interzis a se consuma produse in cutii de conserve, iar cei mai radicali spun ca daca fiecare cetatean nu ar manca o zi pe saptamana produse din carne, asta ar fi echivalent cu retragerea din circulatie a opt milioane de automobile. Doar iarna se admite a se cumpara alimente de la „super-market“, dar numai produse eco.

            In revista „New Yorker“, Adam Gopnik povesteste experienta sa : a mancat timp de o saptamana numai produse obtinute din cinci cartiere ale marei metropole. Cel mai important, relateaza el, este ca a intalnit o multime de oameni interesanti, ca de pilda un apicultor ce producea miere in 15 stupi pe terasa blocului in Manhattan, un crescator de pui in Bronx s.a. Dar miscarea locavorilor are si criticii sai : se reproseaza ca a bea vin la New York adus cu vaporul din Franta e mai avantajos decat vinul din California, adus cu camionul. Iar altii obiecteaza ca extinderea consumului local va sufoca micii producatori din Costa-Rica si Kenia, care abia au invatat sa obtina produse ecologice pentru piata occidentala.

 

            Ne intereseaza si pe noi acest curent de peste ocean ?  In mai mica masura desigur, caci la noi datele statistice arata ca in 2005 aproape 15 % din alimentatia medie a romanului era obtinuta din consumul produselor proprii (peste 50 % – pentru populatia rurala). Nimeni nu pretinde sa nu se importe banane, dar este absurd ca in Romania sa se aduca mere din Franta, miere din Belgia, cartofi din Turcia, ceapa din Grecia, zarzavat din Cipru, telemea din Bulgaria etc., produse cu nimic superioare celor romanesti.

             Pe de alta parte spiritul ce ii anima pe cei ce doresc o alimentatie strict locala reflecta o neliniste generala cu privire la securitatea alimentara. O buna parte din alimentele din marile magazine sunt contaminate cu tot soiul de substante conservante, iar – in America mai ales – asta se resfrange asupra fiziologiei, sporind numarul celor supraponderali. Pe cand oare si la noi un curent in favoarea unei alimentatii, care – fara exagerarile unui fanatism ridicol – , sa puna pe piedestalul cuvenit produsele traditionale ale fostului taran, devenit „fermier“ ?

CATEVA HANDICAPURI ALE ROMANIEI

19 mai 2008

           Printre cartile de analiza a mersului Romaniei pe calea de a deveni o tara de tip occidental una dintre cele mai bune este, dupa mine, cea a politologului Vladimir Pasti intitulata „Noul capitalism romanesc“ (Ed. Polirom – 2006 – 540 pag.). Examinand cu luciditate premisele noului proiect de societate care se edifica acum la noi, ca si fortele politice si sociale ce pot sprijini sau frana edificarea sa, autorul considera ca in acest proiect se imbina trasaturi ale lumii occidentale, cu altele diferite, uneori chiar contradictorii. Este o carte ce trebuie citita pentru a intelege mai bine unele fenomene pe care le traim si a reflecta asupra lor. Voi reproduce mai jos, cu nesemnificative prescurtari, cateva pasaje (pag.44-49) ce prezinta un punct de vedere privind perspectivele mai putin optimiste de integrare „deplina“ a societatii romanesti in civilizatia occidentala. Pentru a combate aceste handicapuri este poate nevoie de o radicala schimbare a politicii dusa pana acum… N . Raducanu

 

         Dificultati de achizitionare a unei civilizatii de tip occidental  

 

            1. Declinul rapid al capitalului autohton. Prabusirea comunismului a declansat un proces accelerat de formare si afirmare politica si sociala a unei noi clase de capitalisti autohtoni, care in mai putin de un deceniu, a preluat conducerea economiei, politicii si vietii sociale romanesti. Pentru aceasta, ea a modificat in propriul folos functionarea celor mai importante institutii ale noii economii de piata, ale democratiei politice, ale administratiei si ale statului. Simbioza dintre politicieni si capitalisti a dat nastere in politica la clientelismul romanesc, relatie ce este inacceptabila insa in civilizatia capitalista, ce separa net politica de afaceri. (…) Dar, ca urmare a deciziei de integrare a Romaniei in UE, capitalul occidental nu numai ca nu face eforturi de a se adapta la aceste particularitati, dar a adoptat strategia de a remodela economia romaneasca in asa fel incat sa asigure preeminenta regulilor de functionale ale unei economii de tip occidental.

In aceasta intreprindere el dispune de sprijinul politic neconditionat al clasei politice occidentale si de avantajele competitive ale tehnologiei avansate, ale menagementului superior si ale unor resurse financiare mult mai mari decat ale capitalului autohton. Rezultatul confruntarii dintre capitalul occidental si cel autohton este previzibil – desfiintarea capitalului autohton si subordonarea economiei romanesti deciziilor luate in marile centre financiare si economice ale UE. Populatia Romaniei, clasa politica romaneasca si noua clasa a capitalistilor autohtoni sunt pregatite sa accepte un asemenea viitor? Istoria politica, ideologica si socio-economica a ultimului deceniu indica mai degraba dorinta de a incerca sa reziste.

 

            2. Clivajul dintre societatea romaneasca rurala si „insulele“ de civilizatie urbana de tip occidental. O particularitate a tranzitiei postcomuniste romanesti a fost confruntarea pentru resurse intre marile orase si restul societatii. In Romania exista 11 orase cu mai mult de 300.000 locuitori, dintre care insa numai putine au avut suficiente avantaje pentru a deveni, in timp, orase cu adevarat „europene“. Societatea romaneasca se divide, asemenea multor tari in curs de desvoltare, in doua societati distincte. Pe de o parte Capitala, care – cu 10% din populatie, produce mai bine de o treime din PIB, are aproximativ un sfert din numarul salariatilor si pe a carei piata cu amanuntul se desfasoara cca. jumatate din comertul national, si restul tarii, aflat seminificativ in urma. Mai desvoltate decat restul tarii, dar mult in urma Bucurestiului, sunt un numar mic de orase care beneficiaza de avantaje – portul in cazul Constantei, mari companii (Petrom sau Renault) in cazul Ploiesti sau Pitesti, apropierea geografica, culturala si istorica cu Occidentul desvoltat in cazul Timisoarei, Clujului sau Sibiului. Dincolo de acestea, se afla cca. 18 milioane de locuitori in grade diferite de dependenta, concurenta pentru resurse si oscilatie intre civilizatia de tip occidental si cea de tip traditional „romanesc“.

O accelerare a introducerii civilizatiei occidentale in Romania nu face altceva decat sa accentueze diferentele de desvoltare dintre diferitele zone si sa transfere in interiorul societatii romanesti problemele raporturilor dintre centru si periferie din cadrul unor societati latino-americane si africane. O asemenea ruptura a mai existat in perioada interbelica, atunci cand Bucurestiul era considerat „micul Paris“, dar cea mai mare a populatiei tarii traia mai aproape de evul mediu decat de lumea moderna. In tranzitia postcomunista lumea este insa mai putin dispusa sa accepte drenarea resurselor nationale de catre Capitala si de un numar mic de orase occidentalizate si de aceea, in mod inevitabil, vor apare tensiuni.

 

            3. Economia romaneasca tinde sa se restranga, prin restructurare, ocupand o parte tot mai mica a populatiei active. La sfarsitul primului deceniu al tranzitiei, deja datele oficiale inregistrau ca fiind ocupata doar 56 % din populatia in varsta de 15-64 ani. O buna parte din aceasta populatie e alcatuita din tarani ce lucreaza in propria gospodarie, categorie ce va fi in continuare puternic redusa in cazul modernizarii agriculturii. Ca urmare a restructurarii industriei si lipsei de perspectiva in crearea de industrii noi si competitive, se va restrange si populatia ocupata. Lipsa de locuri de munca s-a rezolvat pana acum prin pensionari inainte de termen, prin cresterea populatiei ocupate „la negru“ si in activitati ocazionale si prin exportul de forta de munca, cu prioritate necalificata, in interiorul UE.

Acest proces se va agrava, multitudinea de probleme sociale legate de populatia ocupata ocazional sau „la negru“ in tara sau strainatate va incepe sa se manifeste. Este putin probabil ca aceasta parte a populatiei va accepta fara reactii politice si sociale o ingreunare a situatiei proprii.

 

            4. Tensiuni sociale in domenii ce presupun schimbari culturale si ideologice in contradictie cu cultura si ideologia dominanta.  Modificarea atitudinii statului fata de minoritatile de orice fel – etnice, lingvistice, religioase, sexuale, culturale etc. – nu a fost insotita neaparat de o modificare corespunzatoare a atitudinii populatiei. Politicile de egalitate sau chiar de discriminare pozitiva a unor minoritati – maghiarii si romii, homosexualii, catolicii si cultele protestante etc. – au trezit din partea categoriilor majoritare reactii de respingere care au atins nivel politic.

            

 

            Toate cele de mai sus ridica intrebarea : care sunt categoriile ce reprezinta baza sociala a occidentalizarii societatii romanesti, adica acele grupuri pentru care consecintele sociale economice si culturale ale acestei civilizatii ar fi benefice. Deocamdata sunt putine asemenea grupuri si categorii care isi identifica propriile interese cu efectele proceselor de occidentalizare in ansamblul lor. Romania a putut face pasi mari in adoptarea unor institutii si forme ale societatii occidentale, pentru ca unii au gasit trasaturi care ii avantajeaza si au militat pentru implementarea si buna lor functionare. Dar sunt si grupuri pe care un numar mare de trasaturi le dezavantajeaza si care, fie se vor opune adoptarii acestora, fie se vor stradui sa le modifice, asa incat sa devina „realitati romanesti“.     

DERRIDA SI NOI

18 mai 2008

            Intr-o carte aparuta in 1993 („Spectres de Marx“), filozoful francez  J. Derrida facea urmatorul diagnostic dur la adresa actualului stadiu al modernitatii : „Lumea merge rau, tabloul este sumbru, ba chiar negru. Ce sa crezi astazi despre imperturbabila usurinta cu care se aduc elogii triumfului capitalismului sau liberalismului economic si politic ? Trebuie sa recunoastem ca democratia parlamentara nu a fost niciodata intr-o asemenea stare de disfunctionare in democratiile occidentale. Reprezentativitatea electorala nu este numai falsificata, cum a fost si in trecut cazul, de un mare numar de mecanisme socio-economice, dar ea se exercita din ce in ce mai prost intr-un spatiu profund rascolit de aparatele tele-mediatice“.   

            Derrida, ganditor nemarxist, considera ca „noua ordine mondiala“ este marcata de zece tare fundamentale :

1)      somajul;

2)      excluderea civica si sociala a oamenilor fara adapost (homeless);

3)      razboiul economic intre diferite state dezvoltate, intre ele si cele subdesvoltate;

4)      contradictiile economiei de piata, in special intre liberalism si diferite forme de protectionism ale statelor desvoltate;

5)      agravarea datoriei externe a unor tari care ajung sa fie excluse de pe piata mondiala;

6)      folosirea industriei de armament ca factor reglator al economiilor desvoltate;

7)      diseminarea armelor atomice;

8 )      inmultirea razboaielor inter-etnice;

9)      puterea crescanda a grupurilor mafiote asupra puterii de stat;

10)  precaritatea dreptului si a institutiilor internationale.

      Desigur ca la cele de mai sus s-ar mai putea adaoga si alte tare, insuficient vizibile la data cand se scriau cele de mai sus: proliferarea razboaielor de tipul celor din Afganistan si Irak; criza tot mai accentuata de materii prime, indeosebi de petrol si cereale; agravarea dezechilibrului climatic prin insuficienta masurilor de protectie a mediului s.a.

      Respingand laudele la adresa democratiei liberale, Derrida conchide ca „niciodata violenta, inegalitatea, excluderea, foametea si deci opresiunea economica n-au afectat atatea fiinte umane in istoria umanitatii. In loc de a se ridica in slava idealul economiei de piata capitaliste, in euforia sfarsitului istoriei, in loc de a celebra „sfarsitul ideologiilor“ si sfarsitul marilor discursuri emancipatoare, sa nu neglijam niciodata aceasta evidenta facuta din numeroase suferinte singulare: nici un progres nu permite sa se ignore ca niciodata, in cifre absolute, niciodata atatia barbati, femei si copii n-au fost aserviti, infometati sau exterminati pe pamant“.    

      In cei 15 ani ce au trecut de atunci, se vede oare o imbunatatire pentru cei multi ? In conditiile globalizarii, ale unei stranse intrepatrunderi a economiilor, ale integrarii politice si economice a statelor europene, se pune intrebarea in ce masura cele zece tare fundamentale mentionate de Derrida se rasfrang si asupra existentei cetateanului roman.

         In Romania, daca din datele statistice este eliminata patura subtire a circa zece mii de persoane cu cele mai ridicate venituri, se poate oare spune ca pentru restul populatiei a avut loc o crestere simtitoare a nivelului de trai ?

      Nu este vorba despre o reabilitare a fostului regim, sanctionat de istorie pentru grave lacune, ci de recunoasterea faptului ca lumea zilelor noastre este inca, pentru foarte multi, inacceptabila uman si social. Dar datele statistice ale INSSE arata cum a evoluat castigul salarial real in Romania. Daca se ia salariul mediu din 1990 drept 100, atunci in 1991 el a fost 81,5; 1992 – 70,8; 1993 – 58,9; 1994 – 59,1; 1995 – 66,5; 1996 – 72,7; 1997 – 56,2; 1998 – 58,4; 1999 – 57,0; 2000 – 59,4; 2001 – 62,4; 2002 – 63,9; 2003 – 70,8; 2004 – 78,3; 2005 – 89,5 . Datele anuarului statistic se opresc al acest an, desi institute statistice din alte tari ofera date pana la zi. In Uniunea Europeana se plateste in medie pentru o ora de munca 35 Euro in Danemarca. Ceva mai putin primesc pe ora salariatii in Suedia, Belgia, Luxemburg, Franta  si Olanda. Germania e pe locul 7 cu „numai“ 29,10 Euro/ora. In intreprinderile prelucratoare de metal nivelul castigului orar este in U.E.de 36 Euro pe ora, iar in Germania – 33 Euro. In Romania, datele INSSE arata un cost mediu orar al fortei de munca (lei/ora) in 2005 de 7,79 lei (adica 2,22 euro) din care in industrie 7,58; in agricultura – 5,30; in constructii – 6,46 ;  in comert – 5,66; in transport si telecomunicatii – 9,74; intermediari financiari – 21,33; in administratia publica si aparare – 8,5o; in invatamant – 8,42; in sanatate – 7,58.

Se vede deci ca salariul real nu numai ca nu a atins nivelul din 1990, dar el este aproximativ de 15 ori mai mic decat cel din tarile occidentale membre ale U.E. Alte date arata ca salariul mediu pe economie al salariatelor femei este in tara noastra doar 77 % din cel al barbatilor, precum si ca din cheltuielile unei gospodarii medii de trei persoane cele pentru alimente ridica la 47,2 %, pentru produse nealimentare 28,8% si pentru plata serviciilor 24,0%. In alte tari occidentale cheltuielile unei familii pentru alimente nu depasesc 20 %, iar serviciile – aproape 50 %. Guvernarea social democrata intre 2000-2004 a pus lupta contra saraciei printre prioritatile sale, infiintand CASPIS (Comisia (Comisia Antisaracie si Promovare a Incluziunii Sociale) care si-a desfasurat activitatea doar pana in 2005, considerandu-se probabil de guvernul PD-PNL ca saracia in Romania a fost deja lichidata. Ce studii sociologice se efectueaza acum la noi asupra situatiei categoriilor celor mai napastuite ale populatiei : someri, pensionari, femei singure ce isi cresc copiii, persoane marginalizate, etc. asa cum efectua acum cativa ani in Franta marele sociolog Pierre Bourdieu ce a publicat rezultatele in cartea „Mizeria lumii” ?

      Starea in care traiesc inca multi romani ce isi asigura supravietuirea prin consumul de produse agricole produse de ei insisi (Romania are ponderea cea mai mare de mici fermieri din tarile UE) pare a fi ignorata de guvernantii ce sunt in aceste luni mai ales preocupati de loviturile pe care le dau si le primesc in cadrul campaniei electorale. Iar efectele crizei petrolului, a cerealelor si peste cativa ani – a apei potabile si de irigatii, nu s-au manifestat inca in intreaga lor amploare.

DEMOCRATIA OCCIDENTALA LA INCERCARE

13 mai 2008

            Lui Winston Churchill i se atribuie fraza: „Democratia, desi imperfecta si criticabila, este totusi indiscutabil cea mai putin rea dintre toate sistemele de guvernare“. Cu 60 de ani in urma cand erau rostite aceste cuvinte, lumea abia iesise din razboiul contra fascismului si se parea ca este si o victorie a democratiei. Dar chiar daca ar fi cea mai buna dintre toate formele rele de conducere, asta nu e deajuns pentru a subscrie la toate defectele ei. S-a prabusit si comunismul sovietic, dar sperantele puse in epoca ce s-a deschis nu s-au confirmat. China si Rusia au preluat capitalismul vestic, dar nu inteleg sa preia si modelul democratiei occidentale. Libertatea de opinie, drepturile omului, alegerile democratice, capata o serioasa concurenta in formula statului autoritar, care economic este o solutie plina de succes. Si tot mai multe tari din Africa si Asia, dar si din alte colturi ale lumii, sunt atrase de un asemenea model.

            In acelasi timp in tarile occidentale are loc o scadere continua a participarii electoratului la urne, partidele traditionale isi reduc numarul membrilor, se duce lipsa de candidati competenti pentru posturile eligibile, interesul oamenilor pentru politica s-a micsorat. La marea provocare ce se profileaza la orizont, democratia occidentala se arata incapabila sa dea o riposta convingatoare. Iar exportul modelului societal american s-a dovedit un esec pe toata linia.

            Definitia democratiei, in acceptia ei moderna, se poate reduce la doua caracteristici : respectarea drepturilor omului, asa cum sint inscrise in Carta ONU, si gradul de participare al poporului la exercitarea puterii in tara respectiva. Dar despre ce „participare a poporului“ reala poate fi vorba acolo unde fortele economice exercita din umbra o presiune irezistibila asupra celor politice, desi acestea afirma ca au fost liber alese ? Suntem in prezent martorii unei vaste campanii electorale in SUA, unde fiecare dintre candidati arata public sumele impresionante pe care le-au primit, in mod perfect legal, din partea diferitelor companii si persoane.

            Organizatia „Freedom House“, finantata partial de guvernul american, iar partial din fonduri private, considera ca dupa doua decenii de progres, „lumea libera“ inregistreaza de vreo doi ani un regres. Harta pe care o publica pe site-ul sau internet arata cca.40 % din mapamond colorat in rosu (tari ce nu sunt libere), aproape 40 % colorat in verde (tari libere) si cca. 20 % – in galben, tari ce sunt numai partial libere. In opinia acestei organizatii de tendinta conservatoare, printre „tarile nelibere“, alaturi de China, Cuba, Coreea de nord, Vietnam unde sunt la putere regimuri comuniste, mai figureaza Rusia, Belorusia, Birmania, Iran, Siria, Sudan, Algeria, Tunisia, Libia, Angola, Congo, cateva tari asiatice din CSI, o serie de tari africane, s.a. In tarile „semi-libere“ sunt considerate Albania, Turcia, Georgia, Rep. Moldova, Afganistanul, Tailanda, Filipine, Nepal, Etiopia, Maroc, Nigeria, Mozambic, Columbia, Bolivia, Paraguay, Ecuador, Haiti, s.a. S-ar parea ca drept principal criteriu al acordarii calificativului libertatii este atitudinea guvernului respectivei tari fata de Statele Unite sau Israel, caci de pilda pe harta sunt „libere“ Mongolia si Ucraina, dar „nelibere“ – Arabia Saudita si Egipt.

            Democratia primeste astazi lovituri si de alta natura. Intr-o serie de tari din lumea a treia au loc alegeri libere, dar ele sunt castigate de  partide radicale, ca de pilda in Palestina (Hamas) sau in Nepal (maoistii),  fapt ce ridica occidentului dilema daca vocea poporului, liber exprimata, legitimeaza recunoasterea unor regimuri autoritare sau chiar cu trasaturi extremiste. In Rusia, Putin a jucat si joaca cu maestrie rolul principal in piesa democratiei (alegerile au fost castigate „doar“ cu 70 % din voturi), dar rezultatul este o „democratura“. Indeosebi in Africa si Asia oamenii au devenit cinici, deoarece chiar unde valorile occidentale sunt laudate in gura mare (de pilda in Filipine), democratia nu a adus nici o imbunatatire in viata populatiei. Preturile la alimente, dictate de piata mondiala, au condus – acolo unde guvernele sunt incapabile si coruptia e regula generala – la neincredere generala in institutiile statului. Peste tot acolo in aer pluteste dorul dupa un autoritarism pragmatic, de tip chinezesc, lucru ce l-a inteles si batranul om de stat, Lee Kuan Yew, care ani de zile a condus Singapore in mod patriarhal, dar eficient si care spune : „Democratia occidentala nu e potrivita pentru noi. Noi mergem pe drumul propriu, o cale mult mai buna pentru noi“.

            Si in vest a inceput sa se inteleaga ca democratia nu poate fi impusa, ci trebuie castigata prin eforturi de fiecare popor. Chiar Statele Unite au avut de parcurs o cale lunga pana cand, abia pe la mijlocul anilor 1960, negrii au obtinut drepturi egale prin lupta lui Martin Luther King. Dar atractia modelului american a pierdut mult din forta chiar in occident, indeosebi prin cazul torturii din inchisoarea Guantanamo, incalcarea regulilor internationale in atacarea Irakului, bruscarea aliatilor prin rapirea unor cetateni si bagarea lor in lagare secrete ale CIA s.a. Nu asa trebuie sa arate idealurile democratice ale vestului. Cu o luna in urma, un sondaj al institutului Gallup a aratat ca peste 70 % dintre americani cred ca tara lor merge acum intr-o directie gresita. Imaginea simplista a neoconservatorilor despre politica externa americana ca solutie miraculoasa pentru toate relele omenirii este acum sfaramata in tandari. Nici macar candidatul republican la presedintie, McCain, nu mai aminteste nimic in campania sa despre un mars triumfal al valorilor americane,si preconizeaza multilateralismul, consultarea celorlalte tari ale lumii in problemele grave ale omenirii.

            In revista germana „Der Spiegel“ (5 mai 2008)) se arata ca democratia nu mai este, in ochii celor ce ii cantaresc lipsurile si avantajele, un “non-plus-ultra“ spre care trebuie tins, iar autocratia nu mai e, mereu si pentru toti, o sperietoare. Atat timp cat democratia ramane un sistem impus din afara, ea se pune pe sine in discutie, mai ales cand in practica este redusa la aspectele formale. A fi tolerant cu experienta altora si intelegator cu ele, este si aceasta o dovada de spirit democratic. „Good governance“, adica conducerea spre binele poporului, nu e desigur posibila fara participarea acestuia; dar nu neaparat prin interventia occidentului. In Nigeria, tara de peste 120 milioane locuitori, s-au creat o multime de partide dupa modelul occidental, dar repede ele au devenit niste instrumente ale diferitilor oameni de afaceri. Indeosebi acolo unde intervin si partide etnice, competitia electorala „democratica“ se ascute pana la ciocniri armate. Printre oamenii ce se simt nefericiti astazi, cei mai multi sunt cei din tarile ce au apartinut spatiului sovietic si in Irak, care sunt nostalgici dupa fostul regim. Democratia nu face in mod automat pe oameni fericiti, dar mai curand oamenii fericiti sunt cei ce fac democratia.

            Coreea de sud sau Taiwanul, au fost dictaturi cateva decenii, dar odata cu cresterea nivelului de trai si a educatiei populatiei, ele si-au putut permite si libertatea politica. Exemplul Chinei contrazice insa si aceasta formula. Dintr-o tara aflata in saracie absoluta, ea s-a desvoltat cu pasi uriasi in numai 30 de ani, iar populatia este in mare majoritate satisfacuta. Presedintele Hu Jintao declara pe drept cuvant : „Noi suntem cei ce in realitate garantam drepturile omului, atunci cand asiguram hrana pentru 1,3 miliarde de cetateni ai statului !“. Se desvolta rapid si India, cea mai mare democratie din lume, desi nu in ritmul Chinei, deoarece are probleme complicate cu numeroasele minoritati etnice si religioase.

            Este dificil sa se traga o concluzie ferma despre avantajele unui sistem democratic fata de cele al unui regim autoritar intelept condus. Democratia parlamentara de tip Westminster, cu separarea puterilor si pluralism politic, trece in acesti ani printr-o criza de incredere si este greu exportabila. Multi oameni politici ai unor tari mici, confruntati cu dificultati greu de depasit, viseaza sa puna mana pe putere cu forta sau prin alegeri trucate si sa instaleze un regim autoritar, indepartandu-si cat mai mult timp adversarii, nu atat pentru obtinerea de avantaje pentru ei si cercul de sustinatori, ci pentru a proceda neturburati la reforme economice si sociale radicale menite sa ajute starea celor multi. Cu asemenea promisiuni pline de sperante, puterea o pot cuceri atat aventurieri, preocupati de interesul propriu, cat si idealisti cinstiti si talentati, devotati propasirii natiunii. Important este ca electoratul sa nu confunde promisiunile false, cu cele sincere si veritabile. Dar si mai important este sa evite a acorda increderea lor celor pe care ii banuiesc ca doresc o democratie doar de fatada, pentru uzul strainatatii, la interior aplicand insa regimul autoritar al conducatorului unic, cu sufocarea vocii opozitiei. 

PACEA CE NI SE PREGATESTE

10 mai 2008

              

            Johan Galtung este un celebru cercetator norvegian, fondator in 1959 al Institutului International de Studiere a Problemelor Pacii (PRIO). In prezent el este directorul retelei internationale TRASCEND  pentru pace si desvoltare. In 1987 a primit premiul Nobel alternativ, iar in 1993 – premiul Gandhi. Galtung s-a implicat ca mijlocitor in peste 40 de conflicte pe glob (de pilda in Sri Lanka, Afganistan, Ecuador, Cecenia) si este fauritorul notiunilor de „violenta structurala“ si de „pace pozitiva“, contribuind si la elaborarea conceptului de „aparare sociala“. Redam mai jos unul dintre ultimele sale articole publicat in saptamanalul german „Freitag“, care a aparut doar cu cateva zile inainte de cuvantarea lui Medvedev in care s-a adresat publicului cu „Tovarasi!“ si de  parada militara din Piata Rosie, considerata de o parte din presa occidentala drept inceputul celui de al doilea razboi rece mondial.

 

AU RACHETELE PUNCTE DE CONTROL LA FRONTIERA ?

 

de Johan Galtung

 

            Cel de al doilea razboi rece a inceput inca de pe vremea cand presedintele Clinton a impins NATO spre rasarit pana la frontierele fostei Uniuni Sovietice si apoi a desfasurat pactul de securitate cu Japonia (AMPO) incluzand in el Taiwanul si Coreea de sud. Ca urmare, in prezent SUA au cca. 800 baze militare  in 130 de tari. Acestea sunt dispuse astfel incat ele incercuiesc jumatate din omenire.

            Drept riposta, a fost creata Shanghai Cooperation Organization (SCO) care are sase membri (China, Rusia si patru republici musulmane din Asia centrala) si trei observatori (India, Pakistan, Iran), pe langa care Pactul de la Varsovia este aproape ceva nevinovat.

Pe langa aceasta dispunere de forte mai vin, ca o a treia forta, tarile islamice – care si ele au fost provocate de SUA luandu-se ca pretext atacurile din 11 septembrie 2001.

            Nu este nici o tara musulmana in blocul NATO-AMPO, dar in grupa Shanghai sunt sase. Cu una dintre ele, Statele Unite au o problema. De ce ? „Pentru ca ei ne urasc!“ lamuresc cei de la Washington. Aceasta nu e adevarat pentru majoritatea iranienilor, dar pentru unii – corespunde, si de ce? Raspunsul e usor de aflat : in 1953 CIA si serviciile secrete britanice MI6 au declansat o lovitura de stat impotriva primului ministru iranian Mossadegh, dupa care au impus o dictatura in Iran ce a durat 25 de ani.

 

 

            Ar fi fost o solutie simpla, demult asteptata : sa se ceara scuze pentru cele intamplate in 1953. Dar asta ar presupune ca americanii si britanicii sa accepte ca pot face si greseli. In locul acestei solutii, Statele Unite au constrans NATO sa creeze o „aparare“ ce chipurile ar fi dirijata „exclusiv impotriva rachetelor nucleare iraniene“. Dar exista oare pentru rachete puncte de control la frontiere ? In Cehia trebuie sa se edifice o mare statie de radar si in Polonia – una de rachete. Rusii au propus alte trasee, pentru ca aceasta“aparare“ sa aiba baza de pornire in Azerbaidjan.

            Toate astea imi amintesc de o veche povestire chinezeasca. Pe vremea dinastiei Han traia un negutator de arme de aparare, in deosebi halebarde si scuturi. Cu doua exponate de exceptie se lauda insa negutatorul : „Aceasta e o halebarda ce e atat de ascutita, incat poate strapunge toate scuturile !“ si „Acesta e un scut atat de tare incat nici o halebarda nu il poate strapunge !“.

            La fel este si comportamentul actual cu cursa inarmarii cu rachete, antirachete si anti- anti-rachete. Chiar si un copil isi da seama ca scutul de aparare NATO are in colimator Rusia si ca prin el se declanseaza o spirala eterna de anti-anti-anti-armament, cu arme-atrapa ce vor dirija spre obiective false rachetele sau cu noi sisteme de aparare pe care Rusia le are deja in santier. Trebuie sa recunoastem ca, din punctul de vedere al SUA, cu Moscova sunt divergente ce duc la tensiuni. Dar ar fi si sanse ca aceste tensiuni sa fie aplanate, daca americanii ar sista actiunea de incercuire. Caci ce ar spune ei daca rusii ar invita Cuba si Venezuela in grupul de la Shanghai ?

            Dar vulnerabilitatea asimetrica, care este cautata prin scutul de rachete, face parte in mod evident dintr-o optiune strategica. S-ar parea ca este o nevoie imperioasa dupa razboaie ce pot fi castigate, in opozitie cu razboaie fara front ca cele din Irak si Afganistan. NATO, care este acum cea mai mare alianta militara din istorie, si-a trimis aproape 50.000 soldati in razboiul din muntii Hindukush ce nu poate fi castigat. Priviti Irakul si ati inteles restul problemei. Afganistanul este doar o statie pe drumul Golgotei, la capatul caruia nu va mai putea  fi nici un NATO. Si de aceea alianta cauta noi justificari ale existentei sale.

Mondo Cane

8 mai 2008

In blogosfera apar uneori articole valoroase ce se pierd nefiind citite decat de cateva zeci de initiati. Iata de ce am considerat util sa reproduc mai jos articolul “MONDO CANE” al scriitorului Augustin Buzura, aparut pe net in www.revistacultura.ro, si in care autorul spune cu tristete niste adevaruri pe care le simtim cu totii.  N. Raducanu

Mondo Cane de Augustin Buzura

Exista un text al lui Sabato despre suprastat. Prin anii in care si-a facut publica nelinistea, suprastatul nu era o obsesie doar pentru marele scriitor. In acest text, el il ironiza pe James Mill pentru afirmatia potrivit careia “atunci cand toti vor sti sa citeasca si sa scrie, va fi asigurata odata pentru totdeauna domnia Ratiunii si a democratiei.”

 

Din pacate, asa cum ne dovedeste istoria, drumul pana la domnia ratiunii este infinit mai complicat. Iar la noi, daca vom pastra standardele si ghizii de pana acum, va fi imposibil. In ciuda faptului ca acestia sunt oameni alfabetizati, asa cum periodic incearca sa ne convinga. Acum nu mai scot, cu obisnuita perfidie fanariota, doar „scrisorica“ altora, pentru a clatina cu ea zidurile credibilitatii taberei adverse, ci au trecut ei insisi la redactat scrisori. Caci batalia se poarta cu toate mijloacele, in aer, in apa si pe uscat, la radiouri, la televiziuni, in ziare, prin sms-uri, bloguri si, fireste, cu ajutorul postei, prin scrisori. Deocamdata, in limba romana. Sunt insa mai multe semne ca se va trece si la una din limbile de mare circulatie, caci am intrat in U.E. si trebuie sa stie si cei ce ne numara pasii si ne dicteaza ritmul respiratiei din ce cauze profunde nu ne preocupa banii lor. Altadata produceam grau, petrol si aur, dar de 18 ani incoace, ne-am profilat pe ura si pe dosare de tot felul. Si, mai ales, pe dezgroparea celor intocmite de fostii securisti si cadristi. In cel mai grabit si neindurator prezent, continuam sa ramanem in trecut, nu numai cu „documentele“, ci si cu reflexele dobandite in timpul defunctului regim comunist. Si, desigur, cu noile generatii de turnatori, mai harnici in ticalosie decat inaintasii lor. Iar sub amenintarea unui posibil dosar, cine mai are nervi si pentru proiecte de viitor? Dupa ce Marele Frate ne-a „eliberat“ de fascisti, cu un drum ne-a scapat de capitalisti si, cu ajutorul sovrom-urilor, de bogatii. In anii postrevolutionari, a trebuit sa ne platim iarasi – cam cu tot ce aveam mai de soi – datoriile morale pentru ca, se subintelege, am fost din nou eliberati, de data aceasta de comunism. Si pentru ca o alta eliberare nu se intrevede in viitorul apropiat, ni s-a oferit in schimb posibilitatea de a asista la un spectacol trist, o galceava permanenta, care, la noi, ar trebui sa se cheme democratie, dar se numeste politica. Zapaciti de zgomotele si de luminile scenei, nici nu ne-am dat seama cum au disparut fabrici, resurse naturale, terenuri, paduri, banci, parcuri. Din pacate, ne meritam soarta fiindca noi ne-am ales calauzele si modelele pentru care nu tara conteaza, ci numai ce se mai poate lua din tara. De cate ori, deschizand televizorul, nu mi-a venit in minte o secventa dintr-un documentar, Mondo cane, pe care l-am vazut cu foarte multi ani in urma! Avioanele unei companii aeriene ce survolau o insula din Polinezia au contribuit la aparitia unui nou zeu local. Bastinasii, tulburati de imaginea si de zgomotul aparatelor ce treceau cu regularitate pe deasupra lor, au facut si ei o constructie asemastoare avionului, careia au inceput sa i se inchine. Diferenta dintre creatorii de zei din insula respectiva si cei dintr-o alta insula, europeana, numita Romania ar putea parea neinchipuit de mare: daca pe bastinasii din Polinezia i-au impulsionat frica si ignoranta, credinciosii din insula noastra – alfabetizati, scoliti – sustin zei la fel de „consistenti“. Desigur, contra cost si cu un cinism desavarsit. Zeii din cele doua insule, insa, oricat ar parea de ciudat, se aseamana. Cai Timpul si Istoria zboara peste ei cu repeziciunea si cu nepasarea avioanelor polineziene, fara ca ei sa le simta ori sa inteleaga ceva din aceasta cumplita trecere. Tot in anii in care am avut ocazia sa vad acest tragic documentar, aparuserain limba romana si primele poeme ale unui mare poet american, Robert Frost. „Sunt un om ce-a facut cunostinta cu noaptea“ – este un vers pe care am fost tentat sa-l pun drept motto la una din catile mele. Fiind eu insumi un om ce a suportat toate spaimele si nelinistile noptii prin care a trecut tara, am ajuns sa percep cu acuitate nu doar lucrarea zeilor nostri provizorii, ci si pe aceea a enoriasilor acestora, fini, dar la fel de penibili. Adica, asa cum ar spune Camus, noaptea si-a trimis solii. Atata doar ca Cetatea noastra nu a fost niciodata fericita

Pe cine l-ati dori presedinte al Statelor Unite ?

7 mai 2008

 

  Iata o intrebare la care incearca sa dea raspuns Timothy Garton Ash, profesor de studii europene la Oxford si cercetator la Hoover Institution al lui Stanford University – California. Ce ne spune el ?

            Duelul celor doi candidati democrati, daca se prelungeste pana la Conventia partidului democrat dela Denver din luna august, are sansa sa sporeasca sansele candidatului republican McCain. Alegerea acestuia ar fi insa o mare deceptie pentru o lume fascinata de Barack Obama. McCain ar fi un excelent presedinte daca ne-am gasi in fata unei noi Germanii naziste, ceeace nu e astazi cazul. Luate in ansamblu, pretentiile ce se ridica in fata noului presedinte al Americii nu sunt mai mici decat cele in fata unei amenintari naziste, dar ele cer o altfel de autoritate. McCain nu are nici temperamentul, nici experienta, nici mentalitatea, nici anvergura internationala ceruta de vremurile noastre. E ca un vulcan : explodeaza, apoi devine brusc calm, ceeace nu e idealul pentru un sef de stat de statura internationala. A fost mult timp senator, dar nu cu putere executiva. A fost erou in Vietnam si crede ca poate castiga razboiul din Irak. El nu poate exercita decat o atractie limitata in strainatate.

 

 

            Continui sa cred – spune T. Garton Ash – ca Hillary Clinton e mai indicata ca presedinta a SUA in epoca noastra. Cu toate aerele de fanfaronada ce si le da in privinta Iranului, ea are totusi temperamentul, experienta si mentalitatea unei persoane de care lumea intreaga are nevoie la Washington in urmatorii patru ani : cunoaste perfect mecanismul aparatului guvernamental ce tot mai des da rateuri, stie ce parghii trebuie puse in miscare, cui trebuie sa ii solicite ajutorul si la cine trebuie sa tipe. Ea este extrem de bine informata despre toate problemele puse in joc si le intelege subtilitatile, chiar daca mai exagereaza in timpul campaniei electorale. In plus, ea va fi insotita de un star al politicii internationale care e Bill Clinton.

            Toate astea erau valabile inainte ca Obama sa devina ceeace a devenit azi. „Obamania“ este un fenomen planetar, ce tot sporeste. Soarta lui Hillary poate fi comparata cu cea a unui jucator de golf de exceptie, care are ghinionul sa apara pe firmament odata cu Tiger Woods. Chiar daca ea ar castiga cu brio postul suprem in stat, lumea ar fi totusi dezamagita.

            Dar daca va castiga Obama?, se intreaba T. Garton Ash. Hillary i-a facut acestuia serviciul de a-si putea pune in lumina calitatile in timpul campaniei, dar atat el, cat si ea, ies slabiti din confruntarea reciproca. Daca totusi Obama iese invingator, in intreaga lume toti vor exulta de bucurie si de sperante. Iar asta este chiar problema : asteptarile sunt atat de mari din partea Americii, incat noul presedinte va fi in imposibilitate sa le satisfaca. Daca mai sunt indoieli cu privire la experienta de guvernare a lui McCain si Hillary Clinton, acestia pot fi considerati drept niste George Washington si Abraham Lincoln fata de Obama. Lipsa lui de experienta a aparut deja flagrant si ea va fi si mai izbitoare odata ajuns la Casa Alba. El, cel care niciodata nu a condus nici o organizatie, se va vedea pus in fruntea uneia din cele mai mari care poate fi imaginata. Ba risca ca la inceput sa fie chiar dezgustat de parghiile pe care le are de manevrat la Washington.

            Mai mult decat atat. Pozitia in lume a Statelor Unite nu mai este astazi cea de pe vremea lui Kennedy, ne mai vorbind de Truman. In ciuda dificultatilor ce se anunta cu China si cu toata forta durabila pe care o reprezinta societatea deschisa americana si dominatia militara, totusi puterea relativa a St. Unite a scazut, scade si va continua sa scada. Lucru ce e valabil in mod deosebit pentru puterea economica, caci e o tara ce traieste mai presus de propriile mijloace. Cheltuielile statului au fost indreptate spre armata, iar cele mai puternice banci din New York sunt tot mai mult dirijate de fondurile arabe si asiatice. Obama poate avea un discurs a la Kennedy, dar America lui nu va fi in masura „sa plateasca orice pret, sa suporte orice sarcina, sa indure toate incercarile, sa sustina pe toti prietenii“, asa cum se angaja JFK in discursul lui de investitura din 1961. Statele Unite nu isi mai pot permite asta.

            Si Timothy Garton Ash isi incheie articolul cu urmatoarea fraza : „Ori care ar fi rezultatul acestor alegeri, pregatiti-va de pe acum la o mare dezamagire. Ceeace va va permite ca, la urma urmelor, sa nu fiti atat de deceptionati.“

                                                           *

            Citind articolul de mai sus, cred ca romanii isi pot pune si ei cateva intrebari. Ce influenta poate avea asupra politicii UE si NATO venirea la Casa Alba a unui presedinte ce promite sa schimbe in chip radical imaginea Americii in lume ? Dar a unui presedinte ca Mc Cain ce vede in Rusia principalul adversar al occidentului ? Cat de importanta este pentru Romania politica pe care o duce SUA in spatiul balcanic si al Marii Negre? Cum poate electoratul sa faca conducerea Romaniei sa asculte mai mult de interesele tarii, in loc de a urma cu fidelitate telurile geopolitice ale strategilor de la Washington ? Sunt intrebari la care raspunsuri nu le poate da decat istoria si in orice caz, abia dupa luna noiembrie 2008…  

FOAMEA MONDIALA CE VINE

5 mai 2008

                                               

            Pe blogul nraducanu.wordpress.com  am publicat pe 23 martie a.c. un articol despre problemele grave ale alimentatiei in lume. Se dovedeste insa acum ca nu e vorba de niste probleme preocupante pentru cateva tari, ci de o adevarata criza mondiala ce se apropie si care a determinat FAO (Organizatia pentru alimentatie si agricultura a ONU) sa convoace pentru luna iunie o sesiune speciala  de cautare a masurilor de preintampinare a ei. Mi se pare deci oportun sa revin cu cateva complectari.

            Anul trecut in Mexic a avut loc asa zisa revolta „Tortilla“ a celor infometati. La inceputul acestui an s-au inregistrat revolte asemanatoare in Haiti, Tunisia si Egipt. Preturile la cereale pe piata mondiala au sporit in numai cateva luni de doua ori. Ucraina si Argentina au limitat exportul lor de grau, India si Vietnamul au oprit orice export de orez, iar China a inceput sa stranga mari rezerve strategice de orez.  Tarile occidentale acorda insa prea putina atentie fenomenului. Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei U.E., s-a  plans de „tendintele periculoase“ ale unor guverne europene de a face uitate obligatiile pe care si le-au luat de ajutorare a statelor in suferinta din cauza lipsei de alimente. Iar un document al ONU anunta ca pana in anul 2025 numarul celor ce vor suferi cronic de foame va creste pana la 1,2 miliarde oameni, adica de patru ori mai mult decat cifra prognozata pana acum.

            Politica alimentara este totodata si o problema de securitate : in Haiti a fost rasturnat din acest motiv guvernul, in Egipt se recurge la armata pentru potolirea revoltei, in Filipine transporturile de orez sunt insotite de soldati bine inarmati. Iar in Europa ? Aceste semnale ale crizei alimentare sunt luate in consideratie doar in legatura cu sporirea pretului la lapte si produse lactate, desi specialistii stiu deja ca vin tinpuri grele si aici. Ce ar fi de facut ? Una din masuri ar fi sa se sporeasca ajutorul acordat tarilor afectate. In 2006 presedintele Frantei, Jacques Chirac a propus ca fiecare bilet de avion vandut sa suporte un surplus de 2 dolari , suma astfel colectata urmand a fi varsata organizatiei Unitaid a ONU care cumpara medicamente pentru nevoile tarilor in desvoltare. Societatile aeriene au strigat ca asa ceva e imposibil tocmai cand creste pretul combustibilului, asociatiile de pasageri au spus ca e prea scump, dar doar in 2007 Unitaid a colectat pe aceasta cale 300 milioane dolari, iar in 2008 se conteaza pe 500 milioane. Cinci sute de milioane dolari nu e insa deloc mult, atunci cand Franta e datoare cu 6,3 miliarde euro ca ajutor ce trebuie sa-l acorde tarilor nevoiase. Iar daca statele nu acorda de la buget aceste ajutoare, este greu de presupus ca o vor face niste firme private cuprinse de sentimente filantropice.

            Cresterea brusca a pretului cerealeor a amplificat dimensiunea deja cunoscuta a problemei lipsei de alimente. Prin natura ei, agricultura este un domeniu al oscilatiilor preturilor, caci productia depinde de conditiile climatice si de intentiile anterioare ale producatorului. La asta se adaoga faptul ca piata cerealelor e destul de ingusta : doar 17,2 % din productia mondiala de grau se exporta, 12, 5 % din cea de porumb, si 7 % din cea de orez, ceeace explica de ce orice dezechilibru cantitativ duce la mari variatii ale preturilor. Agricultura incepe sa intereseze pe marii investori, care cumpara in prezent suprafete mari de terenuri agricole in Africa, America de sud, Uzbekistan, Kazahstan si alte tari. Sunt cumparate mari silozuri pentru formarea de stocuri, caci consumul de cereale sporeste mai repede decat productia. La bursa cerealelor de la Chicago, si nu numai acolo, se inregistreaza actiuni de specula in proportii neintalnite anterior. Nivelul minim de doua luni al stocului mondial stabilit de FAO pentru garantarea alimentarii planetei nu mai este asigurat. Tot mai multi specialisti cer introducerea de catre guverne a unor mecanisme de reglementare a preturilor.

 

 

            Criza alimentara ce se profileaza la orizont este agravata de simultaneitatea ei cu alte cinci crize : financiara, monetara, economica, energetica si ecologica. Un specialist francez in acest domeniu scrie (Le Monde din 28.04.2008)) : „Statele din sud nu mai sunt in pozitia de dominati, ci sunt de acum integrati in intrecerea economica mondiala. In ce priveste tarile din estul Europei, si ele s-au convertit la mecanismul pietei. Avem de aface deci cu o multime de actori ale caror interese sunt departe de a fi convergente. (…) Actuala criza este semnul unei rupturi totale a societatii. Capitalismul nu mai este in curs de desvoltare, ci in curs de terminare. Puterile occidentale nu-i mai pot face pe altii sa le plateasca costurile crizei, asa cum facusera in 1929 cu masiva scadere a preturilor materiilor prime. Asistam la un proces de autodistrugere fie a sistemului, fie a modului sau de functionare.“

            Ce se petrece in Romania ? Ar fi multe de spus, dar sunt suficiente cateva cifre. Conform Biroului de Statistica al Uniunii Europene (Eurostat) in 2007 comparativ cu 2006 preturile la produse agricole au sporit in ansamblu U.E. cu 6,5 % , dar in Romania – cu 13,8 %. La cereale in U.E. au sporit cu 49 %, dar in Romania – cu 81 %. La legume in U.E. – cu 0,4%, in Romania – cu 49 %. S-ar crede ca din aceasta au avut de castigat fermierii romani. Nici vorba de asa ceva, caci tot acolo se arata ca in Romania s-a inregistrat in 2007 aproape cel mai mare declin din U.E. al veniturilor pe cap de agricultor : – 16,1 %. Iar in timp ce intreaga lume are nevoie de tot mai multe cereale, in tara noastra dintr-un total de 15 milioane hectare teren agricol, aproape 4 milioane ha. stau in parloaga. O explicatie este si aceea ca, daca in tarile U.E. marimea unei exploatari agricole este in mediede 34,7 ha. , ceeace permite proprietarilor sau asociatililor de producatori sa efectueze chiar ei o parte din prelucrarea si comercializarea lor, in Romania media unei exploatari este de doar 2,7 ha. , mult prea mica deci pentru o agricultura rentabila. Pe de alta parte, in agricultura romaneasca au patruns firme si particulari straini, ce obtin profituri substantiale atat din cresterea preturilor, cat si din mentinerea cat mai scazuta a remunerarii salariatilor romani.                                                                             N. Raducanu


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 260 other followers

%d bloggers like this: